somn in timpul unei expoziții / 11 septembrie 2019




În timpul amenajării expoziției Postindustrial-Zâne, unde lucram ca și curator, dormit două ore pe două scaune între orele 23.00 si 01.00 în ziua de 23 iunie 2018, în timp ce colegii mei erau plecați după unelte. Fotografii de Cristina Antibobe




un cocoș la oras / 14 august 2019





În "Poetica Spațiului", Gaston Bachelard face o critică a societății industriale. El crede că omul pierde legătura cu ritmurile cosmice, la nivelul cel mai banal: e vorba de trecerea anotimpurilor, sau de ciclul zi - noapte. Analiza lui e construită în jurul imaginii casei, din pivniță până-n pod, care e o imagine în mic a cosmosului în sens astronomic, dar și simbolic. Printre altele, face și o schiță sumară a unei metode pe care el o numește "cronoterapie".

Dacă spațiul de locuit e afectat de industrializare schimbând raportarea umană la mediu, nici timpul nu scapă. Și el propune o serie de tehnici prin care oamenii "civilizați din societățile industriale" să reintre în contact cu ritmurile naturii.

Doar că la oraș nu doar oamenii suferă modificări de percepție temporală, pe calea industrializării. Peste drum de blocul în care locuiesc, un cocoș cântă începând de la prânz până la apus, în continuu. Chiar dacă "stă la casă", pare că orașul l-a afectat. Asta nu se întâmplă în fiecare zi. Dar o dată la două-trei zile, pare să intre într-un loop temporal care îl ține ocupat niște ore bune.

Înregistrarea de mai sus e făcută pe 12 august 2019, la ora 12.00. Am înregistrat doar o bucată, apoi l-am lăsat cu ale lui.

pancarta / 25 iulie 2019











































Dusmanul ideologic, ca notiune politica, a fost in anii 30 una dintre ideile centrale pentru extrema dreapta si extrema stanga. Pornind de la ea, fascismul si stalinismul au putut sa isi legitimeze usor si rapid campaniile de exterminare. Ura de rasa si ura de clasa au avut urmari palpabile.

Unul dintre teoreticienii acestei notiuni, juristul nazist carl schmitt, vedea lupta politica, in mod realist, ca pe un conflict continuu.

Totusi, el mergea mai departe de asta si considera ca, in viata cotidiana, conflictul politic se bazeaza pe un fundament mult mai simplu si mai personal. El este, nici mai mult nici mai putin, decat senzatia neplacuta pe care ti-o lasa cineva, de obicei din alta etnie sau alt grup social, intalnit intr-o interactiune de zi cu zi. Faptul ca provoca neplacere era, in ochii lui schmitt, un motiv legitim pentru a distruge fizic pe cineva. cu alte cuvinte, cei care nu plac grupului dominant trebuie, legal, sa moara.

In 2019, notiunea unui dusman ideologic e la fel de actuala ca si in anii 30. ea functioneaza, la baza, tot pe simpla reactie de respingere la vederea celuilalt. Din punct de vedere antropologic, ea presupune un mecanism ancestral, conform caruia necunoscutii, strainii si cei din alte comunitati sunt automat asociati unor forte malefice.


Si un exemplu istoric din arta romaneasca.

Lucrez impreuna cu un coleg care vrea sa expuna un artist din transilvania. acel artist, recunoscut la nivel european, se intoarce acasa in anii 30. era maghiar si german. Din cauza nazismului, arta lui intra in germania la capitolul arta degenerata. din cauza legionarismului romanesc, nu mai poate sa activeze in spatiu public. E obligat sa se izoleze la el acasa. comunitatea germana din oras il considera a fi “strain speciei” si scrie asta intr-un cotidian local. Comunitatea maghiara il eticheteaza drept bolsevic, pentru ca nu participa la ritualurile religioase. ambele il repudiaza ca “strain”.

Dupa 1944 artistul intra in partid, din convingere. face cele mai importante imagini care surprind posibila noua lume postbelica, fericita, dreapta, emancipata, functionala. Drept raspuns, partidul il marginalizeaza, il eticheteaza in continuu drept “formalist” (adica artist care face arta dusmanului, arta occidentala). toata viata il tin la distanta de recunoasterea pe care o merita. Periodic ii trimite comisii care sa ii arate cum sa faca arta. Iar dupa moarte ii darama atelierul din curtea casei, plin de lucrari care se pierd. colegii lui comunisti il zdrobesc, la propriu, din punct de vedere profesional, in cronici, in critici, in interactiuni, transformandu-l intr-un outsider.

Cam asta e lumea pe care o construiesc pentru noi, astazi, cei care sunt atasati de notiunea politica a dusmanului ideologic, in acceptiunea lui carl schmitt. In ciuda idelalurilor pe care le folosesc in discurs, adeptii acestei viziuni politice vor un singur lucru - puterea, pentru ei. Si posibilitatea de a dispune, dupa cum vor de cuviinta, de vietile celorlalti.




ce am gasit pe strada / 27 aprilie 2017


ce am gasit pe strada / 21 aprilie 2017


ce am gasit pe strada / 18 aprilie 2017


ce am gasit pe strada / 15 aprilie 2017


ce am gasit pe strada / 14 aprilie 2017


ce am gasit pe strada / 11 aprilie 2017


ce am gasit pe strada / 7 aprilie 2017


ce am gasit pe strada / 5 aprilie 2017


pancarta / 10 martie 2017

pancarta / 22 februarie 2017


pancarta / 23 septembrie 2016


pancarta / 15 septembrie 2016


si tu esti parte din mine / 25 iunie 2018





Un motaj video din două înregistrări. În stânga, e o endoscopie. În ultimele șase luni am stat la pat, suferind de stomac. Până la urmă am ajuns la doctor. Cu ocazia asta, am văzut înăuntrul corpului meu bolnav.

În dreapta, o altă filmare, cu florile de apartament pe care mi le-a lăsat mama în grijă, atunci când a plecat în străinătate, acum patru ani. Între timp, din niște ființe străine, plantele mi-au devenit apropiate, pentru că a fost nevoie să le ud zi de zi. 
 Două părți din mine. O bacterie care îmi roade stomacul, ca o prezentare video de anatomie umană, sau de patologie digestivă. Și florile, frumoase, în sensul cel mai simplu.

Peste ele o muzică de pian și tobe, cu stilul de muzică de adolescenți din Altanta care îmi place, deși am aproape patruzeci de ani. O încercare de a mă privi din nou cu înțelegere și cu tandrețe, după atâta timp de viață izolată, durere și eroism casnic care contează de fapt doar pentru mine.


Stângăcii, lucruri mărunte, lucruri prețioase



Astăzi mă ocup încă de artă, dar relațiile din câmpul profesional, propriile mele pretenții legate de perfecțiunea materială a producției artistice, lecturile teoretice apărute între timp, o anumită reticență față de discutarea vieții mele afective după un anumit punct, apărut după 2010, toate astea m-au îndepărtat de acei ani în care, deși făceam o artă poate mai săracă la nivel de mijloace, mai simplă la nivel conceptual și uneori derivativă față de experiențele de istoria artei pe care le avusesem, eram mai aproape de mine însumi, mai spontan și mă bucuram mai mult și de viața mea, dar și de ceea ce făceam.

E timpul să mă întorc la timpul asta de producție artistică. 

Nu pentru galerie, nu pentru recunoaștere profesională, ci pentru mine însumi. Să îmi pot asuma lucrări stângace, dar sincere, indiferent cât de desuete, sau de naive ar putea părea apropo de contextul actual. E din nou nevoie să risc ridicolul, prin expunerea propriilor probleme unor necunoscuți, pentru a mă întoarce la mine însumi. 

O să existe mereu proiectele cu un aer "profesionist", lungile ore de lucru la obiecte rafinate, dar plictisitoare pentru cel care le face. E nevoie să îmi recâștig plăcerea și să scap de o anume subjugare, la care munca mai "profesionistă" din câmpul artei a început să mă supună. 

A trecut vremea de a fi doar serios și perseverent, vreau să mă bucur de prosteală și de idei incomplete. Și de o muncă făcută mai rapid, care alungă plictiseala.


salariul minim / 16 octombrie 2014







































Am expus, timp de o saptamana, salariul minim pe economie intr-o vitrina de pe Calea Victoriei. Pentru un statement, mergeti aici.
Productia a fost asigurata de catre Asociatia Ephemair pentru proiectul Art on Display.








salariul minim 2014 - statement


La o primă vedere, majorările salariului minim pe economie din 1 ianuarie 2014 și 1 iulie 2014 par să ducă la concluzia că guvernul este în mod real preocupat de bunăstarea salariaților din România.

Cei 100 RON cumulați de cele două măriri înseamnă o creștere de 15 %. Într-o țară ca România, în care peste 40 % din populație trăiește sub pragul de sărăcie, o asemenea schimbare poate fi semnificativă. În consecință, mulți români își doresc un asemenea pachet salarial.

Totuși, salariul minim din țara noastră rămane pe penultimul loc din Europa, fiind cu aproximativ 50% mai mic decât în alte state emergente ale Uniunii Europene, cum ar fi Croația, Polonia și Slovacia.

Dacă îi raportăm la puterea de cumpărare locală, cei 100 de RON / 22 Euro nu duc decât la o schimbare minoră a veniturilor. În plus, implicațiile economice ale măririi salariilor cu 100 de RON par să fie și în favoarea statului, nu numai a cetățenilor.

Angajatorii vor plăti contribuții mai mari. Amenzile de circulație se vor majora, un punct-amendă fiind 10 % din salariul brut pe economie. La fel, contribuțiile populației la sistemul de asigurări sociale vor crește.

Zilierii sunt și ei cuprinși în noua majorare, în măsura în care aceștia nu vor mai putea fi plătiți cu mai puțin decât salariul minim pe economie. În cazul lor e de văzut dacă această măsură mărește în mod real veniturile, sau doar urmărește să impoziteze niște sume care până atunci funcționau pe piața neagră a muncii.

Pe scurt, această majorare anecdotică pare mai degrabă o încercare de sporire imediată a contribuțiilor la stat prin efectele ei implicite, decât o măsură economică substanțială, gândită în folosul populației.

Din salariul minim pe economie nu se poate trăi în București. O chirie costă minim 100 Euro. Mâncarea pe o lună de zile ajunge și ea tot acolo. Și banii au fost deja epuizați, fără să calculăm întreținerea, curentul, sau gazul. Și astea sunt doar două din multele tipuri de cheltuieli absolut necesare, lăsând în afara discuției sănătatea sau educația. Pentru cineva care lucrează și locuiește singur, banii pur și simplu nu ajung.

Dincolo de discuția legată de muncă și câștig, majorările de salarii fac parte și din strategiile deja obișnuite pe care guvernele din România le adoptă înainte de alegeri. După alegeri urmează recesiunea, concedierile, sau măririle de prețuri.

Daca legăm interesul exagerat al guvernului pentru întreținerea impresiei unei false bunăstări de dorința de a avea un rating bun la alegători, de menținerea și sporirea unei fiscalități excesive, se poate spune că măririle salariale recente sunt mai degrabă un spectacol electoral descurajant, decât o reală dovadă de prosperitate, sau de interes pentru bunăstarea cetățenilor țării.

De fapt, guvernul de stânga duce în continuare o politică neoliberală: plătește puțin forța de muncă pentru a o putea vinde ieftin pe piața locală sau internațională. 

Privită de pe Calea Victoriei, această discuție devine și mai acută. Cinismul acelor 22 Euro în plus pare să devină abisal aici, mai ales că se cuplează cu cinismul inerent al unui anumit tip de bunăstare urbană.

Singurul lucru care mai rămâne de făcut este contemplarea venitului minim pe economie ca pe un obiect aproape intangibil și străin. El e ieșit dintr-o realitate aproape publicitară, în care logica normală nu funcționează. Fie pentru că în spatele promisiunilor de prosperitate prezentă sau viitoare se ascunde sărăcia, sau pentru că pur și simplu suma respectivă pare complet ridicolă pentru cineva care se bucură într-adevăr de bunăstare.