pancarta / 25 iulie 2019
Dusmanul ideologic, ca notiune politica, a fost in anii 30 una dintre ideile centrale pentru extrema dreapta si extrema stanga. Pornind de la ea, fascismul si stalinismul au putut sa isi legitimeze usor si rapid campaniile de exterminare. Ura de rasa si ura de clasa au avut urmari palpabile.
Unul dintre teoreticienii acestei notiuni, juristul nazist carl schmitt, vedea lupta politica, in mod realist, ca pe un conflict continuu.
Totusi, el mergea mai departe de asta si considera ca, in viata cotidiana, conflictul politic se bazeaza pe un fundament mult mai simplu si mai personal. El este, nici mai mult nici mai putin, decat senzatia neplacuta pe care ti-o lasa cineva, de obicei din alta etnie sau alt grup social, intalnit intr-o interactiune de zi cu zi. Faptul ca provoca neplacere era, in ochii lui schmitt, un motiv legitim pentru a distruge fizic pe cineva. cu alte cuvinte, cei care nu plac grupului dominant trebuie, legal, sa moara.
In 2019, notiunea unui dusman ideologic e la fel de actuala ca si in anii 30. ea functioneaza, la baza, tot pe simpla reactie de respingere la vederea celuilalt. Din punct de vedere antropologic, ea presupune un mecanism ancestral, conform caruia necunoscutii, strainii si cei din alte comunitati sunt automat asociati unor forte malefice.
Si un exemplu istoric din arta romaneasca.
Lucrez impreuna cu un coleg care vrea sa expuna un artist din transilvania. acel artist, recunoscut la nivel european, se intoarce acasa in anii 30. era maghiar si german. Din cauza nazismului, arta lui intra in germania la capitolul arta degenerata. din cauza legionarismului romanesc, nu mai poate sa activeze in spatiu public. E obligat sa se izoleze la el acasa. comunitatea germana din oras il considera a fi “strain speciei” si scrie asta intr-un cotidian local. Comunitatea maghiara il eticheteaza drept bolsevic, pentru ca nu participa la ritualurile religioase. ambele il repudiaza ca “strain”.
Dupa 1944 artistul intra in partid, din convingere. face cele mai importante imagini care surprind posibila noua lume postbelica, fericita, dreapta, emancipata, functionala. Drept raspuns, partidul il marginalizeaza, il eticheteaza in continuu drept “formalist” (adica artist care face arta dusmanului, arta occidentala). toata viata il tin la distanta de recunoasterea pe care o merita. Periodic ii trimite comisii care sa ii arate cum sa faca arta. Iar dupa moarte ii darama atelierul din curtea casei, plin de lucrari care se pierd. colegii lui comunisti il zdrobesc, la propriu, din punct de vedere profesional, in cronici, in critici, in interactiuni, transformandu-l intr-un outsider.
Cam asta e lumea pe care o construiesc pentru noi, astazi, cei care sunt atasati de notiunea politica a dusmanului ideologic, in acceptiunea lui carl schmitt. In ciuda idelalurilor pe care le folosesc in discurs, adeptii acestei viziuni politice vor un singur lucru - puterea, pentru ei. Si posibilitatea de a dispune, dupa cum vor de cuviinta, de vietile celorlalti.
