65 plus - vernisaj
Pe 30 Aprilie 2009, la ora 18.00, va avea loc vernisajul expozitiei ‘65 plus’ a lui Michele Bressan, la Ark - Bursa de Marfuri, Calea Rahovei 196 A, Uranus-Rahova, Bucuresti.
In Romania secolului XXI, pensionarii sunt o categorie marginalizata social si economic. Retragandu-se din campul muncii, acest grup social pierde legaturile nu numai cu colegii de serviciu, dar si cu un ritm de viata care pesupune o activitate zilnica. In plus, o societate care nu mai gandeste ideologic, ci numai in functie de criteriul eficientei, nu poate vedea in pensionari o zona de interes, decat poate ca si consumatori cu putere medie sau mica de cumparare.
O intreaga constructie de relatii sociale ii arunca intr-o pasivitate pe care de multe ori acestia si-o asuma deliberat, ca o valoare insusita, exprimata prin sintagme de tipul – ‘am muncit toata viata, acum a venit timpul sa ma si relaxez’. Nimic mai adevarat decat nevoia persoanelor in varsta de a se bucura de odihna. Dar de multe aceasta nevoie este inteleasa ca si retragere completa din viata activa, lucru care nu poate sa duca decat la o diminuare evidenta a apetitului pentru propria existenta.
La noi in tara nu exista initiative de educare a indivizilor sau a grupurilor in legatura cu modalitatile de petrecere a timpul liber, care sa ofere cetatenilor de orice varsta mijloacele prin care acestia sa se sustina in viata sociala ca persoane active si demne. In lipsa acestora, pensionarii se izoleaza, refuzand uneori sa se mai bucure de ultimii ani din viata.
Fotograful intervine in acest circuit social de mariginalizare a indivizilor in varsta, care nu mai prezinta interes ca forta de munca. Forta demersului sau consta in a putea sa ii aduca in fata colectivitatii pe membrii acestui grup, prin intermediul imaginilor pe care le produce. Mai mult, exista si posibilitatea ca persoanele fotografiate sa fie puse in fata propriilor comportamente, generand un plus de cunoastere a propriei situatii de viata, creand astfel posibilitatea minima a unei schimbari.
Proiectul a fost realizat printr-o serie de vizite la domiciliu. Produsul final consta dintr-un portret al fiecarei persoane, insotit de un text de descriere si de o fotografie (interior sau exterior).
Michele Bressan foloseste simlutan reportajul social si fotografia artistica pentru a crea portretul unui grup de varsta. Sensibilitatea fotografului pentru scenele de interior se potriveste perfect terenului care urmeaza a fi descoperit: o serie de apartamente mai mult sau mai putin similare, toate puternic incarcate vizual.
In mare, personajele sunt asezate in mijlocul cadrului. Multe dintre ele stau pe canapea, postura care de fapt caracterizeaza si o parte din felul in care isi petrec timpul liber. In cazul lor, un artificiu al fotografiei seriale devine o ilustrare a unui fapt real – ei asta fac atunci cand nu au nimic de facut: stau pe pat, sau se uita la televizor. Cu toate astea, in afara de ei mai exista o doamna care are grija de flori, o doamna cu papagali, sau o doamna care citeste.
Desi prin incadrare si prin atmosfera imaginile par sa trimita la obiectivitate, fotograful nu rateaza sansa de a fixa tot felul de curiozitati si amanunte ce tin de antropologia vizuala: coltul cu papusi, peretele cu carpeta si icoane, fotografiile de familie. In plus, ochiul rece al lentilei pare capabil de multa compasiune, pentru ca oamenii sunt priviti drept in fata, exact asa cum sunt. Lucrul asta le da o anumita demnitate si ceva frumusete.
Documentarea fotografica a diferitelor modalitati de petrecere a timpului liber la persoanele iesite la pensie, in varsta de peste 65 de ani, este rezultatul unui parteneriat intre fotograful Michele Bressan si Fundatia Ratiu.
Mircea Nicolae
Pe 29 Aprilie 2009, la ora 20.00, va avea loc vernisajul expozitiei ‘Singuri acasa’ a lui Jean-Lorin Sterian, la sala de expozitii a centrului cultural Laborator Propriu din Soseaua Grivitei nr. 41.
Piesa de teatru incepe atunci cand te suna cineva. Afli adresa, data si ora la care trebuie sa fii acolo. Urci cu liftul dupa ce ai primit un bilet la schimb pentru obiectul pe care l-ai adus si care pentru tine simbolizeaza singuratatea.
Apoi te asezi pe jos printre niste oameni pe care nu ii cunosti, pe intuneric. Lorin pune muzica si urmeaza un monolog. Cativa oameni se aseaza pe un scaun in fata ta si spun niste lucruri. Vorbesc intr-o limba colocviala, teatralitatea e diferita de la unul la altul. Se povestesc lucruri, se citesc conversatii de messenger, ai senzatia ca totul face parte din piesa. Si ezitarile si accidentele, pana si veioza din spatele scaunului de lemn care e singura lumina din camera.
La final trebuie sa zici si tu ceva. Ai adus un obiect de acasa si acum trebuie sa spui de ce e legat de ideea de singuratate. Fara sa vrei, faci o confesiune, esti ascultat si asculti pe altii. Si peste cateva zile Lorin iti va scrie cerandu-ti sa ii trimiti un mic text cu povestea obiectului tau, amandoua urmand sa fie integrate intr-o expozitie.
O serie de reprezentatii ale unui teatru de apartament si o expozitie de obiecte pot fi de fapt un experiment social. Daca simpla ta prezenta in public face parte dintr-un scenariu prestabilit care te va transforma la un moment dat in participant la reprezentatie, inseamna ca exista un cadru conceptual in care fara sa vrei ai fost prins.
Esti victima unui creator de situatii care te va face, fara sa vrei, sa intelegi ca orice comportament cotidian poate fi vazut ca teatru. Iar odata ce vei privi obiectele si vei citi textele din expozitie vei zambi poate, pentru ca singuratatea nu e de fapt asa neagra cum ne pare tuturor in momentele in care suntem vulnerabili.
A te simti singur devine a fi singur fara o incarcatura negativa. Si poate ca atunci piesa ia sfarsit, implinindu-si functia terapeutica.
Mircea Nicolae
1980 / a treia saptamana
A treia saptamana a expozitiei "Michele Bressan - 1980" (28 ianuarie - 4 februarie) consta din trei filme scurte: All the Chicken go to Heaven / .....and Bob's your uncle / Jackson Family.
Mediul ales este pelicula de film super 8, optiune tehnica obisnuita in anii '80 pentru a face home movies. Estetica specifica, legata de nostalgie si afectivitate, este folosita pentru a ilustra cateva scenarii psihotice.
1980 / a doua saptamana
A doua saptamana a expozitiei "Michele Bressan - 1980" (21 - 28 ianuarie) cuprinde o serie de fotografii de amator din anii '80 recuperate din arhive de familie, targuri, sau de pe strada. Fiind sub forma de diapozitiv, acestea au fost transpuse pe polaroid si apoi asezate in cele doua cutii de amintiri, in interiorul unor mici albume. Vizitatorii pot rasfoi cele trei albume, aceasta fiind de fapt expozitia.
atelier 35 - michele bressan / 1980
Michele Bressan a documentat prima faza a expozitiei sale personale de la atelier 35. In prima saptamana (14 - 21 ianuarie) pot fi vazute portretele a trei oameni nascuti in anii '80, cateva interioare kitsch, polaroide.
atelier 35 - michele bressan / vernisaj
Atelier 35 va invita miercuri, 14 ianuarie 2009, la ora 19, la deschiderea expozitiei de fotografie, instalatie si video
Michele Bressan - 1980
curator: Mircea Nicolae
14 ianuarie - 4 februarie 2009
In anii '80 s-a demolat Bucurestiul, au inceput sa scrie optzecistii, s-au nascut mai multi copii decat in alte perioade. Blocurile de locuinte s-au umplut cu oameni veniti de la tara, din casele demolate, sau din alte parti ale Romaniei. A urmat o perioada cu lipsuri de toate felurile. Nu era curent, nu era apa, nu era de mancare. O generatie intreaga si-a trait copilaria crezand ca lumea e un loc in care se poate trai cu zambetul pe buze. Parintii si-au facut poze intre ei, dar si copiilor lor, ca sa le ramana ceva.
Si ce-a ramas? Locurile de joaca dintre blocuri, interioarele aproape infricosatoare, stangacia si o melancolie acuta. O tara intreaga ca un caleidoscop de curiozitati inutile si triste. Unele lucruri sunt infipte mai adanc si dispar mai greu. Blocurile raman, interioarele lor conserva o intreaga perioada. Oamenii nascuti atunci vad si traiesc alte lucruri, dar seara dorm langa un bibelou si-un mileu.
Arhivele de familie sunt compuse din poze, filme, obiecte, sufragerii si peisaje urbane. Fotograful e tehnicianul care administreaza cutiile cu amintiri. In ele gaseste poze cu el cand era mic. Dar nu se uita la jucarii, sau la imprejurari. Vrea doar sa stie cum s-ar putea face aceeasi poza, ce marca e aparatul, in ce cartier e locuinta. Oare s-ar putea ajunge din nou acolo?
Fotografiile de amator si pozele de familie sunt punctul de pornire. Ele formeaza ochiul potrivit unei anume estetici. Prin filtrul ei se zareste realitatea, puternic colorata de frici si fantasme.
Expozitia are trei etape. In fiecare dintre cele trei saptamani spatiul de expunere isi va schimba infatisarea.
apartamentul 17 - statement
Acum cateva zile am fost rugat sa raspund la niste intrebari legate de Apartamentul 17. Urmau sa fie publicate intr-un ziar, sub forma de interviu. Pentru ca respectiva publicatie nu a mai putut folosi materialul, am ales sa il postez aici, pe post de explicatie si statement.
Cine a fost cu ideea acestui proiect?
Ideea acestui proiect a luat nastere dintr-o oportunitate de ordin pragmatic: spatiul unei garsoniere era disponibil. Mai intai Vlad s-a gandit ca acolo s-ar putea face un atelier, un loc de intalnire si de discutie, sau o galerie independenta. Eu am aparut in initiativa asta ca unul dintre parteneri. Dupa o perioada mai lunga in care lucrurile au stagnat la apartamentul 17, timp in care eu am deschis galeria 29 la mine acasa si apoi, impreuna cu Vlad am mers la Chisinau, nevoia de a construi si de a pune in functiune acest spatiu a revenit. De data asta motivatia era legata de lucrarile pe care le facusem la Chisinau si pe care voiam sa le expunem in acel loc impreuna cu inca doi tineri artisti – Michele Bressan si Larisa Sitar. Odata ce ne-am mobilizat cu totii, spatiul a luat nastere din munca noastra.
Ce tip de arta v-ati propus sa promovati in spatiul asta? Alta decat putem vedea in galeriile bucurestene?
Ne intereseaza arta contemporana produsa de oameni tineri. Exista foarte multi oameni care nu isi gasesc inca drumul intr-un context institutional si credem ca e misiunea noastra sa le oferim un cadru in care acestia sa functioneze. Pe langa cei care asteapta ca statul, uniunea artistilor sau MNAC sa le ofere fonduri, expozitii, curatori si atentie, mai exista si artisti care lucreaza oricum, indiferent de circumstantele economice, sau legate de climatul si relatiile din interiorul lumii artei contemporane romanesti.
Cred ca ei sunt tinta noastra – cei care fac lucruri pentru ca au nevoie de ele si nu asteapta resurse, idei si sprijin emotional de la niste institutii si persoane incapabile sa le ofere in acest moment.
Arta contemporana e un limbaj si a spune ca apartamentul 17 o sa produca senzationalul sau nemaivazutul e o eroare. In contextul galeriilor bucurestene, apartamentul 17 are de oferit o oarecare intimitate legata de publicul restrans, disponibilitatea pentru dialog in jurul lucrarilor de pe perete, dar si o deschidere catre artisti tineri valorosi care sunt mai putin cunoscuti in circuitul oficial al artei contemporane locale. La nivel calitativ ne intereseaza prospetimea viziunii, inovatia si legatura cu problemele de nivel colectiv si individual cu care ne confruntam in prezent.
Cum se vor desfasura expozitiile: adica, va fi o expozitie pe luna, o data la nu stiu cate luni, etc?
Apartamentul 17 nu dispune de un program gandit dinainte. Nu ne-am propus sa avem o regularitate a evenimentelor, o anumita optiune conceptuala sau o anume abordare. Si asta tot din motive pragmatice – spatiul nu ne apartine si nu ne putem construi strategii de termen lung, pentru ca nu e cazul. Totusi, dorinta noastra e sa folosim spatiul atata timp cat ne sta la dispozitie.
Am inteles ca e un proiect nonprofit. Nu e dificil pentru voi, organizatorii? Puteti sa-mi explicati, in doua-trei cuvinte in ce consta munca voastra “manageriala”, ca sa zic asa? Cum alegeti artistii, lucrarile, etc?
E un proiect fara profit financiar, dar care creeaza profit cultural. Nu generam capital in bani, insa ne intereseaza sa producem semnificatii, obiecte, evenimente, intalniri. Pe de-o parte ne-am insusit etica do it yourself si astfel am indepartat nevoia de finantare/finantatori, contabili, raportari si dari de seama. Tot asa am scapat si de sub un eventual control curatorial.
Facem ce credem si expunem ce ni se pare important si ne putem asocia cu oamenii pe care ii admiram. Financiar vorbind, nu e neaparat dificil, cat foarte redus ca mijloace. Pentru a varui o camera de aproximativ douazeci de metri patrati iti trebuie o galeata de vinarom, niste trafaleti si niste prieteni, parteneri la proiect care sa te ajute. Trebuie schimbat becul si produse lucrarile (de printat fotografii si statements) si apoi exponatele trebuiesc puse pe perete. Pentru ca ne ocupam cu totii cu asta de ceva timp, nu ne deranjeaza sa ne platim singuri costurile sau sa impartim diversele cheltuieli.
Munca manageriala consta mai mult intr-o munca de secretariat, in care evenimentul trebuie comunicat publicului. Pentru ca nu exista pentru moment o viziune de termen lung asupra Apartamentului 17, din cauza spatiului care nu ne apartine, evenimentele viitoare vor fi organizate in urma descoperirilor facute de fiecare. Selectia lucrarilor se face prin consultarea celor care au luat parte la repunerea in folosinta a spatiului. In general ne intereseaza ceea ce in engleza se numesc emerging artists – artisti tineri care au o activitate sustinuta si de o anume calitate.
Putem vorbi de un fenomen home gallery in Romania? Cum este privit de cei care stiu ce inseamna asta?
Ca sa vorbim de un fenomen home gallery in Romania, ar trebui mai intai ca acesta sa existe. Cuvantul ‘fenomen’ trimite la ceva de nivel colectiv, asa, ca un val, o miscare din fata careia nu prea te poti sustrage. Suntem departe de asa ceva. Am putea vorbi mai degraba de niste initiative de a crea home galleries in Romania, care pot fi numarate si plasate in timp si spatiu. Stefan Cosma parca isi facuse un home gallery, apoi si Vlad Nanca a avut o initiativa similara (care a fost pentru mine un exemplu, dandu-mi ideea de a face acelasi lucru).
Cred ca au mai fost mai multe alte initiative pe care nu mi le amintesc, sau de care nu stiu, dar acestea sunt sporadice si sunt departe de a construi o miscare in Romania. Cei care stiu ce e o galerie de apartament sunt in general specialistii, artistii si publicul de arta contemporana din Romania. Fiind un lucru pe care il cunosc de la Bucuresti, Berlin sau din alta parte, ideea de home gallery nu fascineaza pe nimeni ca o idee in sine. Relevanta unui asemenea demers e masurata mai degraba de eficienta cu care reuseste sa creeze o serie de evenimente culturale importante in contextul local, sau sa ajute o generatie noua de artisti sa se autopromoveze.
Cum rezista, de regula, la noi galeriile independente, cum este aceasta?
Spre deosebire de galeriile comerciale care traiesc atata timp cat fac bani, sau cele ale uniunii / muzeelor, care traiesc atata timp cat primesc bani de la stat, o galerie de apartament dispare imediat ce nu mai are evenimente de prezentat publicului, sau artisti de promovat. Motorul intregii initiative fiind prezentarea unui continut cultural nou unui public cat mai larg, odata ce productia de continut e pe sfarsite si finalul respectivei galerii este aproape.
Vehiculand noutatea si entuziasmul artistilor fata de lucrurile pe care le fac, galeriile de apartament nu pot recicla gloriile trecutului, fie in cheie comerciala sau muzeala, fiind nevoite sa isi lase spatiile sa se retraga in domeniul vietii de zi cu zi din care au fost sustrase odata ce artistii expusi nu mai produc.
E nevoie de astfel de spatii alternative la noi? De ce?
Pentru mine si pentru inca vreo cativa artisti tineri asemenea spatii sunt necesare. In absenta unui curator si a oricarui alt control asupra productiei artistice eu personal simt ca ma pot dezvolta nestingherit, urmarindu-mi interesele cu oarecare dezimvoltura, nefiind obligat sa lucrez la comanda, sa abordez un subiect care nu imi spune nimic, sau sa fac niste gesturi institutionale care ma deranjeaza si care imi ocupa prea mult timp.
Un asemenea demers presupune ca in timp sa devii propriul curator, manager cultural, administrator, contabil, secretar si asistent de proiect. Aceasta poate fi o experienta importanta despre propria persoana. Intr-un context problematic e important de stiut ca exista si posibilitatea, solitara dar eficienta, a lucrului de unul singur, fara a te bizui niste promisiuni vagi a caror materializare nu o poti controla prin propria munca.
Zarea / Made in Republica Moldova
Michele Bressan, Nicoleta Esinencu, Vlad Nancă, Mircea Nicolae si Larisa Sitar au legat o prietenie stransa cu ocazia Festivalului Interventii 3, in august 2008, la Chisinau. Aflati pentru cateva zile in capitala Republicii Moldova, artistii bucuresteni au fost cazati la Hotelul Zarea, unde au avut loc si cateva intalniri cu discutii interesante, sub ocrotirea steagurilor Republicii Moldova si al Uniunii Europene, prezente de altfel peste tot in peisajul urban local.
Hotelul Zarea a fost teritoriul nascator de idei si de proiecte pentru cei cinci tineri artisti, dar si locul neutru din care se facea accesul catre un oras pe care cei veniti din Bucuresti nu il cunosteau inca. Cu numele sau nostalgico-poetic, iesit din repertoriul realismului socialist, hotelul trimite fara sa vrea la contextul local, care este relevant si pentru artistii veniti din Romania, dar si la un anume viitor ideologizat privit printr-un filtru liric, pe care contemporanii pot sa il priveasca doar cu zambetul pe buze.
Astfel, numele hotelului inglobeaza intr-un singur cuvant o serie de atitudini legate de trecut si viitor – speranta nelimitata intr-un viitor glorios si optimismul fara margini al Epocii de Aur romanesti si al mitologiei comuniste in general – dar si distanta ironica a prezentului, un pic prea constient de costul si de fizionomia respingatoare a unor asemenea idealuri.
Zarea / Made in Republica Moldova - este un nume generic pentru o serie de lucrari independente care au in comun doar abordarea aceluiasi subiect - spatiul public din orasul Chisinau. Zarea este viitorul, trecutul si prezentul cultural romanesc si moldovenesc, privit relaxat (asa cum o face Michele Bressan), angajat (asa cum o face Larisa Sitar) sau ironic (precum in lucrarile lui Mircea Nicolae, Vlad Nanca si Nicoleta Esinencu).
Zarea / Made in Republica Moldova - este o expozitie-raport cu lucrarile celor cinci artisti, nascute cu ocazia festivalului Interventii 3. De asemenea, este si o expozitie-pretext pentru deschiderea unei noi galerii independente - Apartamentul 17 - ce-si propune sa largeasca si sa imbogateasca orizontul creatiei contemporane din Romania.
google tourist - 78
Prima mea expozitie personala. Galeria Alkatraz, Ljubljana, Slovenia. Rezultatul unei rezidente de o luna la SCCA Ljubljana.
Tema rezidentei mele era centrul cultural alternativ Metelkova, un squat din centrul orasului, fondat in 1993 intr-o baza militara abandonata de armata iugoslava care s-a retras din Slovenia. Raspunsul meu la adresa locului respectiv a fost negativ, deoarece aspectul vizual si idelologia legata de independenta si autonomie nu mi se pareau acceptabile.
Proiectie, oglinda 1,80 x 0,4 m, vopsea rosie pe perete, module de polistiren vopsite in culorile curcubeului, acrilic pe polistiren, 2 x 3,5 m. Am mai facut un slideshow foto pentru un televizor si o pictura, acrilic pe panza 5,5 x 5,5 cm, care nu figureaza in fotografiile de mai sus. Mai multe imagini aici.
google tourist
Pe 27 iunie la ora 21.00 va avea loc vernisajul primei mele expozitii personale la galeria Alkatraz din Metelkova, un centru cultural alternativ din Liubliana, Slovenia. Puteti citi o prezentare aici.
re_luare - cum a fost
Am inceput cu o interventie pe care nu o anuntasem. Vazand poza asta mi-am dat seama ca streasina cea mai apropiata nu era la 130 de metri. Streasina imaginara a bisericii daramate era mult mai aproape :)
Fotografiile Elenei Ciobanu. Firme luminoase din oras pe care le-a manipulat, trunchindu-le mesajul prin extragerea unor cuvinte din context.
La evenimentul organizat de noi au fost vreo treizeci de oameni. Din punctul meu de vedere, a iest foarte bine. Lumea era foarte vesela, desi era frig si eram cu totii uzi la picioare.
Chiar daca anuntul a fost postat si pe feeder, au venit exact cati oameni trebuia. Adica nici prea multi, dar nici prea putini.
Interventia mea cu strada disparuta in urma demolarii, langa lucrarea lui Tudor.
O coincidenta a facut ca strada pe care am trasat-o pe fundatia abandonata sa se numeasca Strada Bradului.
Spun asta pentru ca lucrarea lui Tudor Prisacariu era legata tot de brazi. In saptamana dinaintea expozitiei a adunat cincizeci de brazi de la blocurile din jur, iar in ziua de sambata i-a asezat in cerc in groapa circulara din fundatie, infigandu-i in niste gramezi de zapada. Tot el este si autorul fotografiilor din acest post.
Dupa ce ne-am strans lucrurile s-a hotarat sa le dam foc. Imi e greu sa imi dau seama care ar putea fi semnificatia gestului, insa pe moment mi s-a parut cel mai firesc lucru posibil. I-ar fi putut abandona in mijocul intinderii de beton, dar pana la urma exact asta fac si toti locatarii care ii arunca prin gradinile blocurilor.
Brazii au ars in intregime, focul a durat vreo jumatate de ora si in urma lui n-a mai ramas nimic. Asa s-a incheiat o zi in care am lucrat de la pranz pana seara. Dar a fost si o zi extraordinara, pentru ca rareori intalnesc sau discut cu atatia oameni binevoitori atunci cand fac o interventie.
Subscribe to:
Posts (Atom)