Gunoaie, resturi și ruine

1. Gunoaie de la Moara lui Assan

Locatarii din blocurile de lângă Moara lui Assan își aruncă gunoaiele în curtea fabricii de pâine rămase în ruină. Fabrica e foarte degradată, fiind demolată încetul cu încetul de recuperatorii de fier. Moara lui Assan e cea mai veche moară cu aburi din România.

A fost construită în 1853 și din punct de vedere legal e clasată ca monument istoric de valoare națională. Proprietarul terenului pare să încurajeze familiile de recuperatori de fier să locuiască între ruine și să demoleze clădirile.

Interesul său e să obțină un teren construibil în zona Obor-Lizeanu, pe care să îl vândă la un preț corespunzător.

Primăria, sub incidența căreia cade protecția monumentului, se sesizează din când în când și amendează proprietarul cu sume modice, ascunzându-și astfel dezinteresul față de această problemă.

3. Electroaparataj (împreună cu Elena Ciobanu)

În anul 2009 am încercat, împreună cu Elena Ciobanu, să intru în incinta fabricii Electroaparataj care era în curs de demolare. În timp ce căutam o cale de acces, undeva în apropierea gheretei paznicului am găsit firma de metal a fabricii care tocmai fusese demontată și zăcea jos, pe trotuar.

În presă se vehicula proiectul unei noi clădiri, care urma să fie construită pe respectivul teren. Era vorba de un mall pentru cartierul Pantelimon. Totuși, odată cu criza financiară planurile nu s-au mai concretizat. Astăzi, amplasamentul fostei fabrici Electroaparataj e un teren viran, iar clădirile au fost demolate degeaba, neexistând investitori.

Așa cum observa sociologul Liviu Chelcea, în ultimii ani o mare parte a sectorului industrial din București a fost evacuată în afara orașului, fie prin demolare, fie prin mutarea instalațiilor la periferie. Acest proces face parte din transformarea economiei locale, care a trecut odată cu anii 1990-2000 în faza de dezvoltare post-industrială, în care sectorul serviciilor, nu industria, este motorul economiei capitalei.

Ca și în cazul altor procese de transformare a orașului și această fază de dezvoltare poartă o marcă locală. Arhitectura industrială e indepărtată violent, exhaustiv și ireversibil, peste noapte, rareori luându-se în conside-rare soluții alternative de revalorizare a clădirilor existente, sau reconversia siturilor.

2. Piatră cubică

În 2011 am luat mai multe pietre cubice din zona Pieței Aviatorilor și Charles de Gaulle. Pavimentul care era monument istoric a fost înlocuit cu asfalt, după ce fusese scos de pe lista siturilor protejate de lege.În ultimii ani afacerile cu piatră cubică ale primăriei au fost subiectul mai multor scandaluri, multe din pavajele din București sfârșind prin a fi vândute în Europa vestică pe sume importante.

Piatra cubică și asfaltările, dar și lucrările de întreținere și modernizare au constituit o sursă importantă de câștiguri abuzive și ilegale pentru edilii orașului. Orașele europene sunt interesate de piatra cubică din București pentru că o folosesc pentru a completa porțiunile de străzi istorice care sunt deteriorate.

De aceea, au de obicei nevoie de piatră cu o anume patină. În trecut, Primăria București a fost un furnizor important de piatră cubică / monument istoric, fiind un exportator asiduu de peisaj istoric urban românesc. Sume mari s-au obținut și din asfaltarea bulevardelor Kiseleff, Prezan și Aviatorilor, care a costat 18 milioane de euro în 2010.

Experții în drumuri și poduri spun că repararea pavimentului cu piatră cubică ar fi costat jumătate din acea sumă. În opinia lor, carosabilul ar fi fost mai rezistent și ar fi fost mult mai ecologic decât stratul de asfalt pus de primărie. În concluzie, Primăria Bucuresti a cheltuit dublu pentru a înlocui un peisaj istoric cu un banal asfalt contemporan.

Beneficiile acestui contract au intrat în buzunarele unui client al tuturor guvernelor de până acum - firma Tehnologica Radion a lui Tudor Barna, iar piatra cubică, valoroasă și ea, s-a făcut nevăzută. Afacerile cu piatră cubică Potrivit unui articol din Săptămâna Financiară, afacerile cu asfalt au fost demarate de primarul Crin Halaicu. Succesorii săi (Traian Băsescu, Adriean Videanu) au continuat această practică.

E dificil de depistat traseul pietrei cubice după ce ea a fost demontată de pe carosabil. Totuși există câteva informații care stabilesc dimensiunile afacerilor cu asfalt administrate de Primăria București. Astfel, în anii 2004 și 2005 s-au importat produse din categoria pavelelor, borduri de trotuare și dale de pavaj din pietre naturale fabricate în China. Suma la care se ridică importurile ajunge la 481 milioane euro.

Aceste produse au înlocuit pavelele, bordurile și dalele de pavaj din București, care erau, multe dintre ele, în bună stare. Materialele pentru carosabil recuperate pe această cale au fost date la export. În acei ani, bordurile și pietrele cubice din București au fost trimise în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Valoarea recuperată prin vânzare a fost de 284 de milioane de euro. Profiturile din aceste afaceri nu au fost făcute publice.

Nu se știe unde au ajuns banii astfel recuperați de Primăria București, accesul la informații fiind refuzat la nivel oficial. Pentru 2004-2005 aceste cifre au fost accesibile doar indirect ziariștilor, prin rapoartele Institutului Național de Statistică.


Pasaje pe Aviatorilor

După cum arată Hotnews.ro, în anul 2012 lucrurile au mers și mai departe, Bulevardele Kiseleff, Prezan și Aviatorilor fiind definitiv declasate de pe lista monumentelor istorice, deși în 2010 figurau încă pe lista zonelor arhitecturale protejate, cu importanță mare pentru orașul București.

Această decizie a fost pusă în funcțiune de ministrul culturii, domnul Kelemen Hunor. Tot dânsul a avizat și construirea a două pasaje subterane la Piața Charles de Gaulle, pe bulevardul Aviatorilor și la Piața Presei Libere, pe bulevardul Kiseleff, aceste proiecte fiind motiv de noi cheltuieli din banii publici. Potrivit studiului istoric făcut de arhitectul Nicolae Lascu la cererea Comisiei Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Culturii, cele două bulevarde au o valoare urbanistică, arhitecturală și artistică foarte mare, fiind unice în țară.

Construirea celor două pasaje nu e considerată oportună din punctul de vedere al acestui studiu, în măsura în care el propune clasarea celor două bulevarde ca monumente de categorie A, de importanță națională, ceea ce înseamnă inevitabil păstrarea aspectului lor inițial, fără alte adăugiri sau modernizări.

Cu toate astea, cele două tuneluri urmează a fi construite de Primăria Capitalei, distrugând pentru totdeauna aspectul acestor artere. Proiectul celor două pasaje va fi realizat de firma arhitectului Dorin Ștefan, care, în declarațiile sale din presă, a devenit un susținător al acestui proiect.

5. Ambalaje

O serie de ambalaje de la dulciuri, selectate în funcție de culoare, mărime și formă, pe care le-am aranjat într-o compoziție, în funcție de tipologie și culoare, pe perete.

4. Sticlă brută

Fabrica de Sticlă de pe Bulevardul Basarabia e părăsită din anul 2007. Înăuntrul ei se găsesc încă multe obiecte, în majoritatea lor rebuturi de diverse forme, fabricate din sticlă.

Într-o plimbare din anul 2011 am găsit acolo și bucățile de sticlă brută, materia primă din care erau făcute majoritatea produselor fabricii. M-a atras aspectul lor de diamante mari, lipsite de vreo valoare, alta decât cea vizuală, sau tactilă.

6. Uși de bloc

Douăsprezece fotografii color, 90 x 75 cm, documentând douăsprezece uși de bloc din București, parte dintr-un proiect mai amplu de arhivare a acestui capitol de arhitectură vernaculară.

Odată cu reabilitarea termică a blocurilor, ușile vechi de bloc montate de meșterii sudori în anii ‘90 sunt înlocuite cu uși standard de termopan, ca urmare a unui proiect de reabilitare demarat de Primăria București.

Folosind mijloacele studiului tipologic, proiectul documentează variația formală a ornamentelor produse între anii 1990 - 2010 în capitală. Meșterii sudori au fost chemați de locatarii blocurilor pentru a realiza o serie de protecții din bare metalice pentru panourile mari de sticlă ale ușilor de bloc.

Împreună cu interfonul, ușile de intrare cu bare de metal au constituit în anii ’90 unele dintre primele manifestări ale sentimentului de proprietate, fiind de fapt un sistem de protecție împotriva străinilor și a hoților, care altfel intrau nestingheriți în clădiri. Inevitabil, fotografiile înregistrează și o parte din atmosfera emoțională și arhitecturală specifică locurilor de intrare în bloc.

Combinația precisă de pereți din beton brut, vopsea de metal ieftină, variații de bare de fier sudat și vegetație urbană a constituit începând cu anii ’90 o parte esențială a habitatului orașului București.

7. Capătul lui 5 (împreună cu Michele Bressan)

Proiecție HD, film VHS montat pe monitor TV, instalație video / film cu durata de 1 h 40 minute.Grigore Lisnic are 81 de ani. Vecinii îl știu drept ,Nea Păduraru’. Locuiește la capătul tramvaiului 5, în Băneasa. Grădina lui e înconjurată de bucla pe care o face linia tramvaiului. Pe pereții șoproanelor, cotețelor, magaziilor și caselor de pe terenul său, bătrânul a agățat pancarte anticomuniste și antiguvern pe care le-a scris de mână, cu vopsea pe tablă de fier.

[Filmul poate fi văzut online la această adresă.]

Trăind într-un context istoric dement, al dictaturii de dreapta antebelice, al comunismului românesc postbelic și apoi al post-comunismului și al capitalismului sălbatic din România de după 1989, Grigore Lisnic alias Păduraru, omul cu proprietatea plină de pancarte cu mesaj politic, pare să se poarte ca un nebun, dar la o privire mai atentă e un om normal, fără patologie psihică. Auto-exclus la nivel ideologic din orașul din jur, Lisnic e bine conectat cu vecinătatea, dar și cu timpul în care trăiește. Vecinii îl cunosc și îl respectă. A fost dat la televizor și s-a scris în ziare despre el. E sănătos, vioi, întreprinzător.

În partea dinspre Aerogara Băneasa și-a amenajat un spațiu de parcare. L-a numit Parcarea Vulturul. Acolo își lasă mașinile piloții și stewardesele de la Blue Air și de la Wizz Air când pleacă în călătorii de serviciu. Partea cealaltă, cu grădina și casa, a numit-o ‘Bastionul Băneasa’.

Originar din Basarabia, Grigore Lisnic s-a refugiat în România în 1940, când avea nouă ani. Basarabia tocmai fusese cedată URSS.

După spusele sale, ‘părinții au fost luați de ruși’, fiind probabil deportați în Siberia. Deși nu avea decât 13 ani în 1944, Lisnic e victimă a comunismului și simpatizant al legionarilor. Se pare că în 1989 era încarcerat la Jilava, de unde a ieșit după Revoluție. De vină au fost probabil opiniile lui anticomuniste, dar și simpatiile sale de dreapta. La nivel uman, Lisnic este încarnarea exemplară a patriotismului românesc, simultan xenofob și antisemit.

La nivel intelectual, el este expresia vie a stadiului cercetării istorice românești despre Holocaust dinainte de raportul Elie Wiesel din 2004. Antropologic, Grigore Lisnic dovedește convergența firească dintre nationalismul legionar-ortodox și cel comunist, dar și profundul lor acord asupra problemei Holocaustului, pe care amândouă istoriografiile au pus-o sub tăcere, negându-i existența.

Această moștenire marchează și astăzi puternic mentalul colectiv românesc.

Atitudinea critică a lui Lisnic față de comunism și post-comunism pare să producă analize lucide atâta timp cât nu pune în discuție chestiuni rasiale. Din momentul în care acest lucru se întâmplă, evenimente istorice ca sovietizarea României, represiunea comunistă din anii ’50, sau Revoluția de la 1989 tind să se metamorfozeze pentru dânsul în scenarii legate mai degrabă de ‘agresiunea rabinică asupra lumii creștine’, unul dintre punctele importante pe agenda ideologiei legionare.

Astfel, deși respinge cu vehemență imaginarul politic comunist, Grigore Lisnic se pune de acord cu acesta la nivelul extremismului naționalist. În final, Păduraru e un tip peste medie într-o viață în cheie minoră, un profet auto-desemnat, un protestatar, un tată, un vecin straniu dar serviabil, un fost inginer de ape, un om sărac cu o viață precară dar și un întreprinzător prosper, un gânditor destul de sofisticat marcat de prejudecăți, un dandy un pic zdrențăros, un street artist la el acasă, un umanist dar și un antisemit convins.

8. 700 RON- proiecție HD cu durata de 30 minute.

În August 2011 am mers pe Strada Buzești și am împrăștiat pe tot parcursul dintre Calea Șerban Vodă și Piața Victoriei suma de 7.000.000 lei vechi, sau 700 RON, care era salariul minim pe economie în acel moment.

Aveam în portofel 70 de bancnote de 10 RON, pe care le-am pus sub bucățile de cărămidă găsite în cale, pe sub pietre, între borduri, le-am băgat în grămezile de nisip, sau le-am aruncat în gropi, în bălți, sau prin ușile caselor în demolare. După un anumit timp am fost urmat pe traseul meu de câțiva oameni care locuiesc încă în zonă, probabil nu pentru multă vreme, în măsura în care acea porțiune de oraș va deveni încetul cu încetul o zonă cu clădiri de birouri, iar foștii locatari vor fi împinși către periferie.

Tot bulevardul era în demolare, pentru că primăria voia să cheltuie în acel an suma de 30 de milioane de euro pe un traseu de trafic modern de care nu era neapărată nevoie și care a sfârșit prin a desfigura complet o parte din oraș. Înainte de demararea lucrărilor, Primăria București a comandat un studiu istoric doamnei arhitect - profesor universitar Hanna Derer.

Dânsa a subliniat în respectivul studiu valoarea deosebită a zonei care urma a fi demolată, insistând atât pe importanța anumitor imobile, cât și pe cea a întregului sit, la nivel de peisaj urban. Concluzia studiului dânsei era că o demolare în această zonă ar fi regretabilă și de nedorit, distrugându-se astfel o porțiune importantă din spațiul construit al orașului București.

În ciuda recomandărilor studiului, lucrările au fost demarate și mare parte din imobilele din zona de lărgire a arterei au fost demolate, excepție făcând doar Hala Matache, care, fiind un monument mai proeminent, a adunat în jurul ei atenția societății civile, reușindu-se salvarea ei de la distrugere.

9. Remat (împreună cu Michele Bressan)

Fotografii color, două tripticuri 300 x 120 cm, ilustrând întreprinderea de reciclare a fierului Remat Chitila. În urma punerii în vigoare a normelor europene referitoare la emisiile de gaze, dar și a programului Rabla, întregul parc auto al Bucurestiului dinainte de 1989 a devenit o resursă economică importantă.

Ca urmare, a fost scos încetul cu încetul din interiorul orașului și a fost mutat în incinta întreprinderilor de reciclare a fierului, situate în localitățile din jurul capitalei. Împreună cu Michele Bressan am început un proiect de documentare a peisajelor de la periferie care sunt puternic modificate de aceste întreprinderi.

Am urmărit felul în care automobilele scoase din uz devin la nivel vizual o serie completă de mostre de culori industriale, specifice industriei auto locale dintr-o anumită perioadă istorică. De asemenea, am înregistrat și atmosfera de adâncă nostalgie pe care o emană aceste unelte stricate, încremenite în mijlocul unui peisaj semi-rural.

Scopul final e de a monumentaliza o realitate nu neapărat plăcută vizual prin accentuarea dimensiunilor peisajului, dar și printr-o observație minuțioasă a obiectelor răspândite de-a lungul și de-a latul său.

Planul expozitiei:

1. Gunoaie de la Moara lui Assan
2. Piatră cubică
3. Electroaparataj (împreună cu Elena Ciobanu)
4. Sticlă brută
5. Ambalaje
6. Uși de bloc
7. Capătul lui 5 (împreună cu Michele Bressan)
8. 700 de RON
9. Remat (împreună cu Michele Bressan)



Gunoaie, resturi și ruine - statement

În spațiul urban al orașului București, obiectele coboară sau urcă pe scara care duce de la gunoi la ruină. Acesta este procesul de transformare prin care obiectele trec de la stadiul în care provoacă repulsie spre stadiul în care sunt patrimonializate, sau invers.

Dacă o teorie a patrimoniului desconsideră gunoiul și apreciază ruina, o practică a artei contemporane trăiește cu greu fără gunoaie. Pentru o teorie a patrimoniului, gunoaiele sunt antipodul lucrului care trebuie păstrat. În acest caz, progresia începe de la gradul -1 cu gunoaiele, pentru a ajunge la gradul 0 al restului, ca să sfârșească cu acel grad +1 al ruinei. Pentru o practică a artei contemporane, gunoaiele pot fi la fel de bine acel +1 al gândirii patrimoniale.

Un domeniu ca acesta, formulat printre altele de noțiunea de sculptură extinsă a lui Beuys, poate considera orice obiect, oricât de murdar și inutil, drept un catalizator pentru senzații estetice sau pentru transferuri conceptuale. Domeniul artistic vede în progresia gunoaie / resturi / ruine mai degrabă o dezvoltare în complexitate, fără a considera primul grad al transformării ca fiind în afara zonei sale de acțiune.

Astfel, progresia de la obiectul respingător la obiectul prețios se face ușor diferențiat pe cele două planuri. Gestul de a aduce gunoaie / resturi / ruine într-un spațiu de expoziție deschide și discuția despre transformarea obiectului cotidian în obiect de artă. În măsura în care galeria sanctifică toate exponatele, chiar și gunoiul renunță la calitatea sa de obiect cotidian.

Odată trecut pragul domeniului artistic, gradația gunoaie / resturi / ruine se transformă într-o discuție despre progresia de la obiectul găsit la obiectul produs special pentru expunere. Am folosit metode de producție simple pentru gunoaie (selecție), un pic mai complexe pentru resturi (aranjarea în funcție de culoare și formă, fotografia) și cât de complexe posibil pentru ruine (performance filmat, instalația video).

În final, gunoaiele, resturile și ruinele trimit la două direcții ale aceluiași proces de transformare a lumii. Prima este legată de valorizarea progresivă a obiectelor la nivel uman, prin filtrele gândirii patrimoniale sau ale practicii artistice. A doua direcție este legată de procesul de descompunere cosmică, ale cărei trepte descendente sunt de fapt ruinele, resturile și gunoaiele.


Expoziția ca proces unitar

Tema centrală a expoziției este procesul de transformare al lumii, văzut prin prisma mai strâmtă a realității urbane din București. Proiectele expuse urmăresc nu atât să se fixeze pe sine ca obiecte separate unele de altele, cât să sublinieze câteva din stadiile importante ale acestui proces de transformare. Inventarul de subiecte, interpretări și metode este dispus în spațiu ca un întreg coerent, marcând diferitele stadii de transformare.

Traseul vizitatorului începe de la nivelul cel mai mic de complexitate, aranjat în jurul intrării în sala de expoziție, avansând către un nivel mai mare de complexitate, care se găsește spre sfârșitul parcursului. Miza expoziției este de a trimite pe cât posibil la totalitatea acestui proces de transformare, luat în sensul cel mai general, urmărind a-i articula punctele de tranziție în funcție de patru coordonate principale: estetică, metode de producție artistică, patrimoniu și etică.

Astfel, spațiul de expoziție devine un ambient unitar în care ideile, obiectele și dispunerile în spațiu trimit unele la altele, dar desemnează în același timp și momentele, sau stadiile temporare dintr-un mare proces de transformare, fie că e vorba de investirea obiectelor cu semnificație, la nivel uman, fie de creația și disoluția obiectelor, la nivel cosmic.


Niveluri simultane de lectură

Ca punct de pornire, expoziția pune în lumină spațiul urban al orașului București ca experiență estetică. O serie de obiecte, imagini si subiecte cunoscute de locuitorii orașului se transformă în proiectele din expoziție. Apoi, expoziția evidențiază materialitatea diversă a mediilor artistice care prelucrează acest real resimțit ca estetic.

Aici există și o componentă pedagogică. Vizitatorii au acces simultan la realități cunoscute, cât și la o serie ordonată de metode prin care acestea sunt transpuse în proiecte de artă.

Mai departe, expoziția pune în discuție conceptul de ruină pe care îl propune teoria patrimoniului. Se avansează ipoteza conform căreia peisajul urban al Bucureștiului este o ruină în sensul etimologic originar. În latină ‘ruinare’ era un verb care desemna procesul cosmic de distrugere al lucrurilor. Începând cu Renașterea acest sens e ocultat, luându-i locul ruina ca substantiv - obiectul prețios ce trebuie păstrat.

Deși a împrumutat conceptul de ruină din Europa Occidentală la sfârșitul secolului XIX, Bucureștiul e astăzi pentru autorii expozitiei un mare proces de distrugere nediferențiată a spațiului construit, mai degrabă decât o serie de clădiri protejate prin lege, într-un oraș care se dezvoltă ordonat.

În final, expoziția ridică întrebarea legitimității, dar și a eficienței judecății etice și morale care nu e urmată de acțiune directă.

Gestul artistic în sine e pus în fața privitorilor ca urmare a unui raționament de tipul – realitatea e astfel / o judec astfel / îmi spun părerea astfel / fac acest gest simbolic reparator – fără să fie urmată din partea artistului sau din partea cetățeanului de ultima componentă logică a lanțului de idei, care s-ar traduce printr-o acțiune hotărâtoare – fac astfel ca lucrurile să fie diferite de-acum încolo.