parcul sticlarilor - 79
Kaprow a imaginat un joc pentru doua persoane. Unul din ei are rolul de calauza, iar celalalt trebuie sa il urmeze, calcandu-i pe umbra. Rolurile se pot schimba oricand, la cerere.
Cu toate astea, respectarea regulilor depinde de umbra lasata de lumina soarelui pe pamant. Nu mi-am dat seama de asta atunci cand am pornit de la intrarea in parc (1 pe harta). Ne-am amuzat mergand unul in spatele celuilalt, cautand locurile cu lumina de pe alei, incercand sa tinem pasul. Asa am ajuns pe insula, unde am stat jos timp de vreo ora vorbind nimicuri, sau pandind ratele salbatice care erau ascunse in trestii.
La intoarcere soarele a disparut dupa nori. A trebuit sa improvizam si asa am ajuns la o noua regula: trebuia sa mergem la trei pasi unul de altul. In lipsa luminii soarelui care ne aranja unul fata de celalalt pe linia umbrei lasata pe pamant, cei trei pasi dintre noi ne lasau posibilitatea de a inainta si unul langa altul, dar pastrand in acelasi timp distanta. Cand am ajuns pe podul care ducea de pe insula pe mal, ne-am asezat sa ne uitam la lac.
Dupa ce am trecut podul a inceput sa ploua si a trebuit sa ne oprim pe banca din luminis, sub un copac (4 pe harta). Am stat acolo inca vreo ora. Nu mai era pic de umbra, se facuse intuneric si asteptam cu nerabdare sa se opreasca ploaia. Am crezut pentru un moment ca va trebui sa continuam tot la fel, incercand sa pastram aceeasi distanta intre noi. Dar dupa ploaie a aparut soarele si ne-am reluat jocul de la inceput.
In fata intrarii este un loc din care, peste lac, se vede fabrica de sticla in care am facut cateva interventii. Am trecut mai departe si dupa ce am urcat scarile ne-am mai oprit pentru o clipa. Apoi am iesit din parc cu sentimentul ca exercitiul asta atat de simplu ordonase intr-un fel irevocabil o plimbare de dupa-amiaza care altfel ar fi fost inconstienta, in care obiectele si gesturile nu s-ar fi diferentiat unele de altele, o experienta prin care am fi trecut lipsiti de luciditate.
