o interventie ratata
Acum aproape o luna de zile am gasit patiseria asta peste drum de Scoala Centrala. Seara am luat cu mine vopselele si pensulele, ca sa scriu ceva pe firma magazinului. Mai inainte de asta m-am apucat sa dezlipesc autocolantele cu gogosi, merdenele, pateuri, strudele, cornuri si orarul pentru ca aveam impresia ca dezumfla tragismul mesajului pe care voiam sa il scriu.
Treaba asta mi-a luat doua ore. Imi mai ramasesera cele cu gogoserie /paine /patiserie. Seara era ploioasa, nu era nimeni pe strada, asa ca in tot timpul asta nu m-a luat nimeni la intrebari. Asta pana cand femeia-paznic de la Scoala Centrala a iesit la geam si a inceput sa strige la mine. Domnu! Ce faceti acolo la magazinul ala? Am coborat cu picioarele de pe marginea de faianta si mi-am vazut de drum.
In zilele urmatoare m-am tot gandit sa revin si sa duc lucrurile pana la capat. Apucasem doar sa scriu cu creta, insa as fi vrut sa fi vopsit fondul cu negru si sa fi scris pe deasupra cu alb, cu obisnuita caligrafie pe care o folosesc de ceva timp. Cu toate astea, brutalitatea mesajului era de-a dreptul deprimanta.
Mi-am folosit si pana acum povestea afectiva ca material pentru diverse interventii, insa de data asta aveam impresia ca e mai multa biografie si teribilism decat frumusete in chestia asta. Mai scrisesem lucruri foarte negative si inainte. Pe moment simteam ca ma descarc, dar atunci cand reveneam, nu de putine ori mesajul mi se parea dureros.
Mai mult, simteam ca lucrul pe care il scrisesem era real. Nu voiam sa ma dezic de el. Transformasem un sentiment intr-o propozitie si asta ma elibera intr-o oarecare masura. Am dus rationamentul mai departe, spunandu-mi ca odata ce e scrisa cu creta, interventia mea e temporara, urmand sa se stearga. Si poate ca si starea mea de spirit nu va ramane permanenta, se va schimba la un moment dat. Multumit de rezolvarea asta nu mi-am mai dus la capat interventia si nici nu am postat-o pe blog, am facut doar niste poze.
Ieri insa am primit de la o prietena un link la pagina lui Razvan Exarhu, care descoperise interventia mea, postand-o mai apoi pe blogul sau. Iubesc prea mult lucrurile pe care le fac, incat nu m-am putut abtine sa nu comentez: "e vorba de o lucrare facuta de mine, pe care nu am vrut sa mi-o asum din cauza mesajului prea pesimist". Si pana la urma, daca tot nu a ramas un lucru nestiut de nimeni, interventia asta va deveni numarul 57.
