Raport despre rezidenta la ICR Venetia - iunie/noiembrie 2009

In anul 2009 am castigat o rezidenta de sase luni la ICR Venetia. Gasiti mai jos un sumar al experientei mele. (Pentru dezmintirea acestui raport, mergeti aici.)



Logistica


Imediat dupa ce am castigat rezidenta, doamna Mihaela Dumitru, referent principal relatii, mi-a comunicat destul de abrupt ca ICR Venetia nu ma poate sprijini in nici un fel cu obiecte de birotica sau alte articole de acest tip. Am fost sfatuit sa imi aduc de acasa imprimanta si hartie, televizorul si dvd playerul pentru a arata lucrari video, sub pretextul ca ICR Venetia nu are aceste echipamente si nu ma poate sprijini in nici un fel in acest sens.

In plus, am intrebat daca e posibil sa mi se traduca un text de doua randuri, care era prezentarea lucrarii unuia dintre artisti. Mi s-a raspuns ca nu se poate.

Intreg personalul ICR Venetia vorbeste italiana si exista chiar un traducator al institutului. In plus, cand am ajuns la Venetia, in holul de la parter am vazut un televizor asezat pe un soclu. In mod sigur toate resursele pe care le cerusem erau deja acolo. Sprijinul ICR Venetia m-ar fi scutit de un efort fizic si banesc.



Viata profesionala

Ma asteptam ca respectivul context - bienala de arta - sa imi faciliteze intalnirea cu un colectionar, un curator, niste artisti interesanti, sau macar cu niste oameni inteligenti cu care sa pot vorbi despre arta din Romania. Ma asteptam ca expozitiile pe care le-am facut sa aiba un public specializat.

Am facut 14 expozitii pentru un public minuscul si rautacios. In medie, in fiecare zi intrau in jur de 10 oameni in galerie din care doi stiau poate cate ceva despre arta contemporana. Aceasta situatie era cauzata de faptul ca nu a existat pe parcursul celor sase luni nici un efort al ICR Venetia de a atrage un public specializat. Mi s-a spus simplu si sec de catre doamna Monica Joita, directorul interimar al ICR Venetia “galeria e la strada, nu se poate sa nu ai vizitatori”.

Astfel, am fost expus in continuu comentariilor de tipul: Asta nu e Romania! Cine iti da tie bani sa arati numai lucrurile care iti plac tie? De fapt tu esti aici pe banii mei! (in conditiile in care si eu sunt cetatean roman si platesc aceleasi taxe). Si asta pentru ca specialistii si publicul avizat in trecere prin Venetia nu stiau nimic de initiativa mea.

Mai mult, mi s-a spus textual ca 'ICR Venetia nu are nici o legatura sau relatie cu presa italiana' si ca nu pot primi nici un ajutor din partea lor in acest sens.

Proiectul nu a fost comunicat nicaieri, lucru pe care l-am resimtit ca umilitor in conditiile in care am depus un efort banesc, fizic si intelectual considerabil ca sa le produc. Sentimentul recurent pe parcursul rezidentei a fost ca am facut proiectul degeaba, comparat cu asteptarile cu care venisem.

Singurele lucruri care au mers bine au fost cele care au tinut de propriile eforturi: productia expozitiilor, comunicarea proiectului in tara, lucru care l-a facut vizibil in presa culturala din Romania. La toate astea se adauga si documentarea expozitiilor.

(Mai tarziu doamna Monica Joita urma sa ma admonesteze pentru faptul ca am comunicat proiectul in tara si ca am vorbit despre statutul sau marginal).

Ceea ce tinea de ICR Venetia - comunicarea proiectului, atragerea unui public avizat si interesat, crearea unei legaturi intre mine si mediul cultural italian a fost un esec lamentabil. Institutia nu a facut nici un gest pentru a incerca macar sa satisfaca aceste cerinte de baza, parte din misiunea unei organizatii de promovare a culturii romanesti peste hotare.

Publicul predilect al institutului era format dintr-o serie de 100 de oameni peste 60 de ani care locuiau in apropiere si care erau ademeniti de fiecare data cu ajutorul mancarii si bauturii. Exact aceiasi oameni apareau la toate evenimentele si ma indoiesc ca erau vreun pic interesati de ceea ce se intampla. Ca dovada, am refuzat sa fac vernisaje la fiecare expozitie, nu am dat mancare si oamenii respectivi nu au venit niciodata sa vada ce aveam de aratat.

Explicatia doamnei Monica Joita este ca Venetia nu este un oras cu populatie romaneasca si in consecinta nu are un public. Lucru de altfel fals, pentru ca pe perioada sederii am vorbit cu foarte multi romani - chelneri, salahori, spalatori, ingrijitoare, etc - care lucrau si locuiau in Venetia si care, spre surprinderea mea, erau de fapt foarte interesati de evenimente culturale romanesti. In plus, in Mestre, orasul de pe uscat de langa laguna, exista o comunitate de romani.

Mai departe de toate astea, consider ca un eveniment de arta contemporana nu are acelasi public ca si o seara de poezie sau o lansare de carte. Intr-un oras cultural si cosmopolit ca Venetia, un oras in care 50 % din populatie sunt oameni in trecere care stau acolo cel mult o saptamana, publicul oricarui institut cultural local (cel elvetian, cel german, de pilda) este format fie din specialisti, fie din persoane interesate in mod precis de subiectul tratat de eveniment, fara a lua in nici un fel in considerare componenta nationala sau etnica.

Pe scurt, fiecare eveniment are publicul sau, pe care institutele respective cauta in mod activ sa il atraga, spre deosebire de ICR Venetia, care nu face nimic in acest sens. Pretextul ar fi lipsa banilor, dar din punctul meu de vedere este vorba de o sincera si asumata lipsa de interes.



Accesul in institut

Prin contract, mi s-a pus la dispozitie o camera cu doua paturi, in care urma sa locuiesc. Mi s-a spus ca nu pot primi pe nimeni la mine in camera. Voiam sa gazduiesc pe cei cativa artisti care faceau parte din proiect si care aveau mijloacele sa isi plateasca singuri transportul pana acolo.

Pentru a-i putea primi trebuia de fiecare data sa cer acordul doamnei directoare. Cu toate astea, de mai multe ori domnul Florian Dumitru, cu functia de administrator, sofer si barcagiu, m-a oprit de cateva ori pe hol indignat spunandu-mi ca daca am ceva de discutat, sau daca exista vreo cerere, sa o adresez dansului sau sotiei dansului, Mihaela Dumitru, in nici un caz doamnei directoare.

Acesta a fost unul din multele momente in care am avut impresia ca directorul executiv al institutiei este dansul si nu doamna director interimar.

Alta data am venit acasa noaptea, pe la ora 1.30 si din greseala am trantit usa de la intrare. In seara zilei urmatoare dnul Dumitru a venit la mine in camera sa ma traga la raspundere spunandu-mi ca 'era camera de supraveghere deschisa si are si sunet si m-ai sculat din somn'.

Cu alta ocazie, nu eram in institut si unul dintre putinele cunostinte pe care reusisem sa mi le fac de unul singur in Venetia, un curator independent local, a intrat in institut incercand sa aiba o intalnire cu mine. Pe hol a dat de domnul Dumitru, care l-a agresat verbal si l-a dat afara, intrebandu-l furios ce cauta acolo.

Toate acestea erau justificate prin faptul ca ICR Venetia ar fi fost misiune diplomatica, pamant romanesc si ca din punct de vedere legal nu e posibil sa primesti cetateni straini, lucru de altfel fals, pentru ca ICR Venetia nu are acest statut din punct de vedere legal.



Sanatate mentala

Cred ca ICR Venetia este singurul loc romanesc din lume (desi poate mai exista si altele) in care ceea ce intelegem drept comunism romanesc supravietuieste inca. Exista acolo un cadru mental, o schema comportamentala, un cod estetic realist socialist si un mini-aparat de represiune care foloseste aceleasi mijloace - accesul la hrana, baie, cazare - ca si unelte de control. Poate ca suna bombastic si facil, insa nu e o gluma.

Am trait timp de sase luni intr-un climat de sectie de politie. Am fost tras la raspundere in mod constant de catre dnul Dumitru si dna Dumitru, de multe ori pentru lucruri absolut minore si fara nici o relevanta, cum ar fi incidentul cu trantitul usii. De fiecare data cand m-am intalnit cu dansii pe hol, in institut, mi-au facut observatie, sau pur si simplu m-au ignorat, acesta a fost singurul mod de a interactiona. Am fost tratat ca o persoana fara discernamant si fara putere de decizie proprie, as zice chiar si fara demnitate personala.

In luna iunie, la cinci minute dupa o discutie cu doamna Joita, cu Alexandru Damian si Mihaela Dumitru legata de lucrarile care ar trebui expuse si cele care nu, dnul Dumitru a venit imediat la mine sa ma traga la raspundere. Motivul sau era faptul ca am venit prea tarziu la birou. Din cauza ca discutia s-a prelungit mai mult decat orele de lucru ale biroului ICR Venetia, dansul nu a avut ce sa manance in ziua respectiva pt ca dna Dumitru era la discutia cu mine si cu ceilalti. Mi-a pus in vedere ca nu cumva de acum incolo sa mai convoc asemenea discutii dupa orele 11. Tonul a fost violent si categoric.

Cu timpul am invatat sa imi fie frica de personalul administrativ.

S-au purtat cu mine de parca le-as fi apartinut, doar pentru ca stateam in institut, lucru care mi se pare jignitor. Cu timpul, acest lucru a agravat disconfortul pe care il simteam deja din cauza functionarii proaste a proiectului in ceea ce priveste publicul si comunicarea.

Mai mult, atitudinea administratiei m-a facut sa cred ca ma urasc la nivel personal, pentru ca de fiecare data comportamentul lor a fost dispretuitor si autoritar. Niciodata nu au fost cu adevarat politicosi si nici nu am simtit vreun moment ca se gandesc vreun pic la nevoile mele reale - multe din ele tinand de nivelul supravietuirii si bunului simt, cum se va vedea mai departe.

In jur de 15 octombrie, cand incepuse sa fie foarte frig, dnul Dumitru a venit la mine in galerie sa imi spuna ca nu o sa dea drumul la caldura pentru ca e criza si nu sunt bani de intretinere. In aceeasi seara a venit sa ne faca observatie in legatura cu un lucru pe care nu mi-l amintesc - era imbracat doar in sort si cu un tricou. Eu eram imbracat foarte gros - purtam doua tricouri, o bluza cu maneca lunga si un hanorac cu gluga pusa pe cap, pentru ca la mine in camera era la fel de frig ca afara, unde temperaturile se apropiau de 0 grade. Era clar din tinuta dansului ca in apartamentul in care locuieste daduse drumul la caldura si ca facea economie exclusiv in camerele in care locuiam eu, bursierii si cei de la bienala.



Sanatate corporala

Sase luni de zile am avut acces doar la mancare din frigider, lucru care m-a facut sa slabesc cateva kilograme. Venetia e un oras extrem de scump si in fiecare luna am cheltuit in jur de 400 euro pe mancare. Sa mananci in fiecare zi la restaurant, in lipsa unei bucatarii, era practic imposibil.

Apoi am avut 15 zile de inghet la mine in camera, unde era frig ca afara, la sfarsitul lui octombrie. Am racit, cu febra. Au urmat 15 zile de antibiotice luate tot in frig, de dormit cu toate hainele pe mine, spalat cat mai rar ca sa nu racesc si mai rau. Jumatate din luna octombrie si luna noiembrie le-am petrecut in frig in galerie, inghetandu-mi genunchii, imbracat cu toate hainele de iarna pe mine.

In luna noiembrie nu m-am spalat aproape deloc, pentru ca dupa cele cateva saptamani de raceala mi-a fost teama sa ma spal cu apa rece care curgea la dus, in locul apei calde. In luna noiembrie am rugat-o pe doamna Mihaela Dumitru sa ii spuna domnului Dumitru sa dea drumul la apa un pic mai calda in camera de dus in ziua aceea, pentru ca voiam sa ma spal. Acela a fost momentul in care m-am spalat pentru prima data in luna respectiva.

Timp de 6 luni am trait o continua lupta de supravietuire. La inceput nu mi-am dat seama ca lipsa mancarii calde si a unui loc in care sa ma pot spala cum trebuie o sa ma afecteze in asemenea masura. In timpul verii, cand erau in jur de 8-10 persoane care se bateau pe singurul dus pus la dispozitie, inca imi spuneam ca neplacerile respective vor disparea in timp. Aceasta chiar in conditiile in care era greu sa te speli pana si in luna iulie cu un dus care aproape ca nu curgea, din cauza caruia igiena corporala completa dura in jur de 40 de minute pana la o ora, cu rezultate aproximative.

Cand a venit anotimpul rece si au aparut si problemele cu temperatura, lucrurile au ajuns la limita exasperarii, pentru ca nu stiam cum sa supravietuiesc intr-o camera in care nu puteam sa stau pentru ca era prea frig, luptandu-ma in acelasi timp cu o stare de sanatate psihica si fizica foarte dificila, fiind infometat si complet descurajat.

La intoarcerea acasa am mers la dermatolog pentru ca de doua luni de zile aveam o iritatie pe toata pielea corpului care ma manca ingrozitor. O serie de bubite la incheieturile mainilor, intre degete, pe piept si pe burta imi aparusera in ultima perioada de rezidenta. Doctorul mi-a raspuns sec ca am raie si mi-a prescris un unguent pentru a scapa de ea.

In momentul acela mi-am dat seama ca in afara de mizeria sufleteasca in care fusesem constrans sa traiesc, in afara faptului ca ma imbolnavisem, racind in noptile friguroase de la inceputul iernii, mai sufeream si de aceasta boala care in ultimele luni ma exasperase cu mancarimile ei continue.



Situatia economica

Am derulat proiectul din banii de rezidenta, dar si din banii imprumutati de la mama mea. Dansa mi-a imprumutat 1500 euro cu care am platit transportul dus-intors si am cumparat o camera foto Canon care costa in jur de 600 euro, pentru a putea documenta corect expozitiile. Din cauza cheltuielilor mari, nu am reusit sa returnez in intregime banii imprumutati, ramanand cu o datorie de 500 de euro pe care trebuie sa ii dau inapoi mamei mele.



Increderea in partenerul de proiect - ICR Venetia

Inca din momentul comunicarii rezultatului selectiei juriului au aparut suspiciuni cu privire la tratamentul pe care il aplica ICR artistilor cu care lucreaza.

Mai precis, Erwin Kessler mi-a comunicat telefonic faptul ca juriul ar vrea sa ma aleaga pentru rezidenta. Dar ca in opinia sa proiectul 'globuri de sticla' e 'un proiect prost, foarte prost'. L-am rugat sa dea niste argumente pentru aceasta opinie, dar dansul mi-a raspuns doar ca forma in care am ales sa tratez problema respectiva e 'o forma proasta, chiar nu inteleg de ce ai ales asa ceva'. Din cate stiu, manualele de pedagogie vorbesc foarte clar despre faptul ca o judecata de valoare nu trebuie formulata ca un feedback negativ cu aspect punitiv si ca macar, daca lucrul asta se intampla, ar trebui date niste argumente reale si utilizabile - in afara unui dezgust personal exprimat intr-un mod prea putin elegant.

Dupa ceva timp am aflat ca de fapt Erwin Kessler era in favoarea candidaturii familiei Zidaru pentru respectiva rezidenta. Era de asemenea foarte nemultumit pentru ca juriul international nu era interesat de aceasta candidatura, motiv pentru care si-a permis sa faca aprecieri absolut negative fara sa dea nici o explicatie.

In consecinta, dansul mi-a cerut sa prezint inca un proiect de candidatura, altul decat globuri de sticla, pana in ziua urmatoare la ora 10.30. In Romania era 16.30 seara. Am incercat sa argumentez faptul ca ideea pentru proiectul propus a venit in urma unor lecturi despre istoria orasului Bucuresti care au durat in jur de patru ani de zile si ca un proiect de rezidenta nu se face peste noapte. Cu toate astea, mi s-a cerut in continuare acest lucru.

Am depus inca trei proiecte care au fost toate acceptate.

Unul dintre ele se numea Muzeul Artei Tinere, fiind un proiect curatorial pe care l-am si desfasurat pana la urma, sub alt nume.

La o saptamana dupa ce acest proiect fusese aprobat de ICR Venetia, am inceput sa strang material pentru cele 14 expozitii pe care urma sa le organizez, anuntand o parte din artistii pe care ii consider interesanti de aceasta oportunitate, care la momentul respectiv mi se parea extraordinara.

Anuntul meu a fost primit cu entuziasm de catre artisti.

Dupa inca o saptamana doamna Mihaela Dumitru, referent ICR Venetia, m-a sunat spunandu-mi ca proiectul nu se poate face. Deja anuntasem o buna parte din artisti. Vestea nu a fost justificata sau argumentata intr-un mod credibil. Mi s-a explicat ca nu pot cheltui bani pe transportul lucrarilor altor artisti, in conditiile in care ICR Venetia cunostea in mod clar faptul ca urma sa inchiriez oricum o duba pentru transportul expozitiei mele - globuri de sticla, costul transportului fiind acelasi cu duba goala sau plina cu lucrari.

In plus, pana in acel moment nu facusem niciodata un proiect de o asemenea anvergura si angajamentul meu, chiar si verbal, fata de artistii invitati era un lucru important, facandu-ma responsabil in fata lor de o asemenea promisiune. ICR Venetia nu a schitat nici un gest prin care sa ia la cunostinta faptul ca prin refuzul lor ma discreditau in fata colegilor mei de breasla. Cu lejeritate si-au luat mai intai un angajament, ca apoi sa aiba un comportament absolut neserios din punct de vedere profesional.

Dupa inca o saptamana mi s-a comunicat din nou, fara nici o justificare, ca intre timp ICR Venetia a analizat problema si ca pot merge mai departe cu proiectul.

Toata aceasta situatie a accentuat cantitatea de stres la care eram supus oricum. Problemele logistice legate de transport, impachetare, strangerea si selectia lucrarilor erau foarte solicitante, desfasurandu- se intr-o singura luna pentru un lot de 51 de lucrari care cuprindeau 350 de obiecte, in jur de 4 m cubi de material, adunate de la 33 de artisti tineri din Brasov, Cluj, Iasi, Timisoara si Bucuresti.

Mai departe, cu greu am obtinut de la ICR Venetia permisiunea de a lipi pe pereti pozele din expozitii, refuzand astfel sa le agat cu un lant de fier de simeza asa cum mi s-a indicat in contract - o metoda absolut arhaica de expunere, care ar fi facut imposibila orice incercare de a transforma galeria intr-o ambianta cat de cat estetica.

Pe parcursul sederii la Venetia, administratia ICR mi s-a parut a fi imposibila de abordat la nivel uman si profesional, din motivele de mai sus. M-am resemnat rapid, in momentul in care comportamentul dansilor indica in mod clar faptul ca nu vor sa faca nimic pentru mine, urmand sa ma descurc singur cum pot.

Singura persoana care parea accesibila a fost doamna directoare Monica Joita, care pentru un timp a fost singurul functionar ICR, in afara de Alexandru Damian, care a afisat un comportament civilizat, politicos si deschis fata de mine.

Lucrurile aveau insa sa se schimbe in luna septembrie, cand, obosit fizic de lipsa mancarii calde, impreuna cu Cristina David si Alexandru Bounegru am semnat o cerere de acces la una dintre bucatariile ICR Venetia pentru trei ore, odata pe saptamana. Doamna directoare a raspuns la cererea noastra spunandu-mi ca am scris lucruri nefavorabile in presa romaneasca despre ICR Venetia si ca daca doreste, poate sa ma trimita acasa. Am primit niste amenintari ca raspuns la o cerere cu caracter aproape umanitar. Sase luni de zile am mancat doar alimente din frigider, iar Venetia nu e un oras in care sa poti sa mananci in fiecare zi la restaurant, chiar daca ai o bursa, incat cererea era justificata. In momentul in care mi-am dat seama ca argumentele dansei nu privesc problema semnalata in cerere ci sunt motive cu totul aleatorii folosite pentru a ma intimida, mi-am pierdut orice incredere in personalul ICR Venetia.

In ultima saptamana de rezidenta, am rugat-o pe doamna Monica Joita, director ICR Venetia, sa imi semneze actele de inventar pentru lucrari, care imi trebuiau pentru vama. Dansa a folosit acest prilej pentru a-mi pune o intrebare extrem de incomoda in situatia data: 'Daca ai fi avut ocazia sa vezi, ca intr-un film de Hitchcock, cum urma sa fie rezidenta ta la Venetia inainte de a scrie proiectul, ai mai fi trimis aplicatia?' Am incercat sa evit raspunsul, pentru ca dansa era perfect constienta de situatia mea si nu facuse aproape nimic pentru a o ameliora. Dupa cateva ezitari am raspuns 'nu'.

Dansa a mai spus ca functia de director arata bine pe dinafara, dar ca nu e asa usoara cum pare. Mi se parea incredibil ca doamna director ICR Venetia mi se plange mie de slujba pe care o are, mai ales in conditiile in care imi facuse destul de mult rau si nu aveam senzatia ca are dreptul sa imi faca confidente de acest fel.

Exista insa o alta motivatie a intregii discutii, pentru ca a mers mai departe spunandu-mi ca este nemultumita de faptul ca rapoartele rezidentilor merg direct la ICR Bucuresti si ca ICR Venetia nu le vede niciodata.

In acel moment dansa mi-a propus sa avem o discutie in privat legata de raspunsul meu. Dar nu atunci, pentru ca nu avea timp, ci peste cateva zile. Cand am revenit pentru a avea aceasta discutie, desi o gaseam umilitoare si inutila, dansa mi-a spus ca are alte aranjamente si nu are timp. In ultima zi de rezidenta am preferat sa imi impachetez in liniste lucrarile si sa plec acasa.



Un hotel la Venetia: ICR

In contextul in care eu treceam prin diverse greutati legate de nevoile cele mai primitive, cum ar fi sa mananc, sa ma spal, sa stau intr-o camera in care sa nu imi fie frig, pot spune ca am observat si alte lucruri din acea institutie care nu privesc in mod direct rezidenta mea. In primul rand, toata vara apartamentele libere din institut au fost ocupate de diversi oameni, dintre care as putea mentiona familia extinsa a doamnei Vlasceanu si familia domnului Dumitru, fiind vorba de rude indepartate, in total in jur de 10 persoane care au locuit in institut in cele mai bune conditii, poate mai mult de doua saptamani fiecare.

Apoi, au mai existat si ocazionalii domni diplomati cu insotitoarele lor, pe care nu le-as putea numi sotii sau iubite. Au existat si alti oameni care au locuit acolo fara sa aiba vreo legatura cu programele ICR Venetia, sau cu cultura romana in general.



ICR si UAP

In repetate randuri au intrat in galerie diversi artisti plastici romani, in general sculptori sau pictori care mi-au pus intrebari in legatura cu spatiile expozitionale ale ICR Venetia. Le-am raspuns ca am ajuns acolo prin concurs public, dar dansii erau mai mult interesati de spatiile de la etaj, trei camere destul de mari, un spatiu interesant.

Dupa mult timp am aflat ca nu exista nici un fel de concurs public pentru acele spatii si ca in general se ajunge acolo in functie de niste 'recomandari'. Acesta este numele oficial al modalitatii prin care spatiile ICR Venetia pot fi accesate de catre artistii respectivi.

As adauga si ca intreaga activitate expozitionala de la etajul 1 al ICR Venetia consta in tablouri cu vaze cu flori, peisaje impresioniste ale vietii la tara, in paralele sentimental- siropoase intre Roma si Bucuresti absolut nule din punct de vedere al artei fotografice si din multe alte lucruri pe care le-as putea inscrie in trei categorii - Romania frumoasa sau foarte frumoasa, religia ortodoxa ca fetis cultural vazuta prin ochii unui credincios bigot, pictura de sevalet cea mai fals lirica si cea mai retardata cultural posibil.

Toate aceste expozitii erau insotite de muzica populara, care timp de sase luni de zile, cat am stat acolo, se auzea pe intreaga strada, de la ora 10 dimineata pana la ora 18 seara, cu difuzoarele date la maxim. Aceasta era modalitatea principala de a atrage public la etajul 1.

Intr-o discutie cu Aurora Fonda, curatoarea pavilionului Sloveniei la Venetia, am aflat de la dansa ce cred ceilalti operatori culturali despre ICR Venetia. Incercam sa o intreb cum as putea aduce public in galerie pentru a vedea expozitiile pe care le organizam. Dansa a raspuns ca ICR Venetia are niste spatii interesante si bine plasate, dar ca dansa nu merge niciodata la evenimentele ICR Venetia pentru ca i se par triste si pur si simplu inutile.



Barca ICR Venetia

Singurul lucru pe care ICR Venetia l-a facut pentru mine a fost sa imi ofere o calatorie dus-intors cu barca institutului, numita "Maiastra", probabil dupa o lucrare a lui Brancusi, de la debarcaderul de langa Piazzale Roma pana la institut.

In ziua de plecare din luna noiembrie, cu barca plina de lucrari, am fost opriti de politia venetiana pe apa. Politistul s-a uitat la noi pentru o clipa si apoi a exclamat "Dar v-am mai oprit odata si anul trecut, tin minte barca asta!" In final s-a dovedit ca in afara de rachetele de semnalizare care erau expirate si care nu erau probabil o contraventie majora, actele barcii nu erau in regula. Armatorul barcii nu era ICR Venetia, in asa fel incat, din cate am inteles, barca avea un talon de inmatriculare din care nu reiesea ca ar fi apartinut institutului.

Domnul Florian Dumitru, administrator, sofer si barcagiu, a dat telefon unui consul roman, poate de la Milano si acesta a reusit sa ii convinga pe politistii italieni sa nu ne amendeze - suma era in jur de 2700 euro. Pe tot parcursul conversatiei, desi era in culpa, domnul Dumitru a pastrat un ton si o atitudine jignitoare fata de autoritati, pretextand ca e de la ambasada si ca politistii nu ii pot face nimic.



Concluzie

Am facut un proiect care onoreaza institutia ICR Venetia, lucru dovedit si prin faptul ca de curand am fost contactat de ICR Bucuresti si mi s-a adus la cunostinta ca proiectul 'Este reprezentativ pentru incercarea ICR de a promova arta tanara romaneasca peste hotare'.

Cu toate astea, comportamentul ICR Venetia fata de mine a fost de multe ori descurajant si umilitor, cum reiese de mai sus. Din punct de vedere profesional, in ciuda oportunitatii extraordinare oferite de proximitatea bienalei de arta, am ramas izolat, expus doar interactiunii aleatoare cu turistii care treceau din intamplare prin fata galeriei.

Nu am cunoscut nici un specialist interesant, nici un curator si nu am identificat cu ajutorul proiectului nici o oportunitate de dezvoltare profesionala ulterioara. Contactele pe care le-am dobandit au fost rodul propriei mele incercari de a cunoaste mediul profesional local si de multe ori nu am ajuns sa am discutii semnificative. Nu pot spune ca de unul singur am reusit sa am acces la jucatorii locali importanti de pe scena artei contemporane.

M-am intors acasa complet descurajat in ceea ce priveste posibilitatea de a pune in aplicare un proiect in parteneriat cu o institutie publica. De asemenea, in urma acestei experiente sunt complet descurajat apropo de propria persoana, pentru ca sase luni de dificultati pe toate planurile m-au epuizat fizic, psihic, economic si ca o consecinta, poate chiar si creativ.

Dupa acest proiect raman cu datorii de 500 de euro catre mama mea pe care nu pot sa le acopar pentru ca momentan nu am nici o slujba si nici un venit.

Am mers la Venetia cu un fond de depresie legat de istoria mea afectiva, care a fost agravat de stagnarea si disconfortul trait de pe parcursul celor sase luni de zile. Activitatea mea artistica este singurul lucru pe care il pot face cu o oarecare eficienta. In conditiile in care viata mea profesionala a fost ingradita intr-o masura incredibila prin dificultati si lipsuri penibile, m-am intors acasa cu ganduri suicidale mai degraba decat implinit profesional si cu ganduri luminoase despre viitorul meu ca artist. Rolul de promotor al artei tinere din Romania mi se pare acum absurd, dureros si ridicol.



Viitorul

ICR Venetia e pe cale sa obtina anul acesta administrarea pavilionului Romaniei de la Bienala de Arta. In plus, va exista o persoana din institut in juriu. Aceasta va judeca proiectele artistice din punctul de vedere al viabilitatii logistice si practice.