armură pentru 2020 / 09 mai 2020
o bucată de tablă tăiată cu foarfeca și în rest nu mare lucru.
cioburi / 16 martie 2020 / făcut în 2010, din arhivă
Cioburi găsite pe pavaj, lângă vitrina spartă a unei clădiri din Pipera; un vas de sticlă Ikea pentru prăjituri; praf. Probabil un ecou al imaginii cu globurile de sticlă, dar cu altă miză.
Un obiect pe care l-am asamblat acum zece ani și care acum capătă sens, în contextul distanțării sociale cerute de prezent. În ceea ce mă privește, întrebarea pe care o ridică e legată de încercarea hotărâtă de a proteja ceva, limitată în mod evident de felul cum merg lucrurile.
grafic de activitate 2007 - 2018 / 13 noiembrie 2019
Primul grafic e dificil de susținut cu argumente cantitative. E vorba de intensitatea și de calitatea experienței individuale. De plăcerea observației legată de felul cum se dezvoltă o serie de aptitudini, de felul în care lucrurile învățate se leagă cu cele pe care poți efeciv să le materializezi fizic, în gest, sau ca un gând.
Al doilea grafic e bazat pe o analiză a cv-ului propriu, în care există, inevitabil, momente care merg de la succes până la stagnare, sau eșec. Am măsurat evoluția graficului pornind de la criterii cum ar fi recunoașterea din partea colegilor, premii, vizibilitate publică, sau importanța acordată de scena artistică. Nu îmi fac iluzii că e vorba de o evaluare în întregime obiectivă. Mă ajută însă să înțeleg de fapt ce s-a întâmplat și când în parcursul profesional, așa cum îl pot vedea și ceilalți, fiind partea exterioară a muncii de artist. După cum se vede, există diferențe considerabile între ceea ce e important în forumul interior și ce e important, sau ce devine important în afara lui. E vorba de două lumi diferite.
Graficul al treilea se referă la presiunea socială, care e compusă din presiunea instituțională a scenei de artă, plus conflictele cu colegii din domeniul vizual. Ar fi de fapt o vizualizare a conflictelor cu instituțiile și cu colegii, care produc inevitabil daune grave muncii artistice. Din nou e surprinzător de văzut că și acest grafic are o evoluție independentă de celelalte două. Plăcerea de a lucra merge pe un drum, "cariera" pe altul, iar contactul conflictual cu scena are și el traiectoria lui separată. Cele trei imagini fac parte dintr-o tentativă mai largă de a încerca să înțeleg cum funcționează profesia de artist contemporan, pornind de la experiența personală.
somn in timpul unei expoziții / 11 septembrie 2019
În timpul amenajării expoziției Postindustrial-Zâne, unde lucram ca și curator, dormit două ore pe două scaune între orele 23.00 si 01.00 în ziua de 23 iunie 2018, în timp ce colegii mei erau plecați după unelte. Fotografii de Cristina Antibobe.
un cocoș la oras / 14 august 2019
În "Poetica Spațiului", Gaston Bachelard face o critică a societății industriale. El crede că omul pierde legătura cu ritmurile cosmice, la nivelul cel mai banal: e vorba de trecerea anotimpurilor, sau de ciclul zi - noapte. Analiza lui e construită în jurul imaginii casei, din pivniță până-n pod, care e o imagine în mic a cosmosului în sens astronomic, dar și simbolic. Printre altele, face și o schiță sumară a unei metode pe care el o numește "cronoterapie".
Dacă spațiul de locuit e afectat de industrializare schimbând raportarea umană la mediu, nici timpul nu scapă. Și el propune o serie de tehnici prin care oamenii "civilizați din societățile industriale" să reintre în contact cu ritmurile naturii.
Doar că la oraș nu doar oamenii suferă modificări de percepție temporală, pe calea industrializării. Peste drum de blocul în care locuiesc, un cocoș cântă începând de la prânz până la apus, în continuu. Chiar dacă "stă la casă", pare că orașul l-a afectat. Asta nu se întâmplă în fiecare zi. Dar o dată la două-trei zile, pare să intre într-un loop temporal care îl ține ocupat niște ore bune.
Înregistrarea de mai sus e făcută pe 12 august 2019, la ora 12.00. Am înregistrat doar o bucată, apoi l-am lăsat cu ale lui.
pancarta / 25 iulie 2019
Dusmanul ideologic, ca notiune politica, a fost in anii 30 una dintre ideile centrale pentru extrema dreapta si extrema stanga. Pornind de la ea, fascismul si stalinismul au putut sa isi legitimeze usor si rapid campaniile de exterminare. Ura de rasa si ura de clasa au avut urmari palpabile.
Unul dintre teoreticienii acestei notiuni, juristul nazist carl schmitt, vedea lupta politica, in mod realist, ca pe un conflict continuu.
Totusi, el mergea mai departe de asta si considera ca, in viata cotidiana, conflictul politic se bazeaza pe un fundament mult mai simplu si mai personal. El este, nici mai mult nici mai putin, decat senzatia neplacuta pe care ti-o lasa cineva, de obicei din alta etnie sau alt grup social, intalnit intr-o interactiune de zi cu zi. Faptul ca provoca neplacere era, in ochii lui schmitt, un motiv legitim pentru a distruge fizic pe cineva. cu alte cuvinte, cei care nu plac grupului dominant trebuie, legal, sa moara.
In 2019, notiunea unui dusman ideologic e la fel de actuala ca si in anii 30. ea functioneaza, la baza, tot pe simpla reactie de respingere la vederea celuilalt. Din punct de vedere antropologic, ea presupune un mecanism ancestral, conform caruia necunoscutii, strainii si cei din alte comunitati sunt automat asociati unor forte malefice.
Si un exemplu istoric din arta romaneasca.
Lucrez impreuna cu un coleg care vrea sa expuna un artist din transilvania. acel artist, recunoscut la nivel european, se intoarce acasa in anii 30. era maghiar si german. Din cauza nazismului, arta lui intra in germania la capitolul arta degenerata. din cauza legionarismului romanesc, nu mai poate sa activeze in spatiu public. E obligat sa se izoleze la el acasa. comunitatea germana din oras il considera a fi “strain speciei” si scrie asta intr-un cotidian local. Comunitatea maghiara il eticheteaza drept bolsevic, pentru ca nu participa la ritualurile religioase. ambele il repudiaza ca “strain”.
Dupa 1944 artistul intra in partid, din convingere. face cele mai importante imagini care surprind posibila noua lume postbelica, fericita, dreapta, emancipata, functionala. Drept raspuns, partidul il marginalizeaza, il eticheteaza in continuu drept “formalist” (adica artist care face arta dusmanului, arta occidentala). toata viata il tin la distanta de recunoasterea pe care o merita. Periodic ii trimite comisii care sa ii arate cum sa faca arta. Iar dupa moarte ii darama atelierul din curtea casei, plin de lucrari care se pierd. colegii lui comunisti il zdrobesc, la propriu, din punct de vedere profesional, in cronici, in critici, in interactiuni, transformandu-l intr-un outsider.
Cam asta e lumea pe care o construiesc pentru noi, astazi, cei care sunt atasati de notiunea politica a dusmanului ideologic, in acceptiunea lui carl schmitt. In ciuda idelalurilor pe care le folosesc in discurs, adeptii acestei viziuni politice vor un singur lucru - puterea, pentru ei. Si posibilitatea de a dispune, dupa cum vor de cuviinta, de vietile celorlalti.
si tu esti parte din mine / 25 iunie 2018
Un motaj video din două înregistrări. În stânga, e o endoscopie. În ultimele șase luni am stat la pat, suferind de stomac. Până la urmă am ajuns la doctor. Cu ocazia asta, am văzut înăuntrul corpului meu bolnav.
În dreapta, o altă filmare, cu florile de apartament pe care mi le-a lăsat mama în grijă, atunci când a plecat în străinătate, acum patru ani. Între timp, din niște ființe străine, plantele mi-au devenit apropiate, pentru că a fost nevoie să le ud zi de zi. Două părți din mine. O bacterie care îmi roade stomacul, ca o prezentare video de anatomie umană, sau de patologie digestivă. Și florile, frumoase, în sensul cel mai simplu.
Peste ele o muzică de pian și tobe, cu stilul de muzică de adolescenți din Altanta care îmi place, deși am aproape patruzeci de ani. O încercare de a mă privi din nou cu înțelegere și cu tandrețe, după atâta timp de viață izolată, durere și eroism casnic care contează de fapt doar pentru mine.
În dreapta, o altă filmare, cu florile de apartament pe care mi le-a lăsat mama în grijă, atunci când a plecat în străinătate, acum patru ani. Între timp, din niște ființe străine, plantele mi-au devenit apropiate, pentru că a fost nevoie să le ud zi de zi. Două părți din mine. O bacterie care îmi roade stomacul, ca o prezentare video de anatomie umană, sau de patologie digestivă. Și florile, frumoase, în sensul cel mai simplu.
Peste ele o muzică de pian și tobe, cu stilul de muzică de adolescenți din Altanta care îmi place, deși am aproape patruzeci de ani. O încercare de a mă privi din nou cu înțelegere și cu tandrețe, după atâta timp de viață izolată, durere și eroism casnic care contează de fapt doar pentru mine.
Stângăcii, lucruri mărunte, lucruri prețioase
Astăzi mă ocup încă de artă, dar relațiile din câmpul profesional, propriile mele pretenții legate de perfecțiunea materială a producției artistice, lecturile teoretice apărute între timp, o anumită reticență față de discutarea vieții mele afective după un anumit punct, apărut după 2010, toate astea m-au îndepărtat de acei ani în care, deși făceam o artă poate mai săracă la nivel de mijloace, mai simplă la nivel conceptual și uneori derivativă față de experiențele de istoria artei pe care le avusesem, eram mai aproape de mine însumi, mai spontan și mă bucuram mai mult și de viața mea, dar și de ceea ce făceam.
E timpul să mă întorc la timpul ăsta de producție artistică.
Nu pentru galerie, nu pentru recunoaștere profesională, ci pentru mine însumi. Să îmi pot asuma lucrări stângace, dar sincere, indiferent cât de desuete, sau de naive ar putea părea apropo de contextul actual. E din nou nevoie să risc ridicolul, prin expunerea propriilor probleme unor necunoscuți, pentru a mă întoarce la mine însumi.
O să existe mereu proiectele cu un aer "profesionist", lungile ore de lucru la obiecte rafinate, dar plictisitoare pentru cel care le face. E nevoie să îmi recâștig plăcerea și să scap de o anume subjugare, la care munca mai "profesionistă" din câmpul artei a început să mă supună.
A trecut vremea de a fi doar serios și perseverent, vreau să mă bucur de prosteală și de idei incomplete. Și de o muncă făcută mai rapid, care alungă plictiseala.
salariul minim / 16 octombrie 2014
Am expus, timp de o saptamana, salariul minim pe economie intr-o vitrina de pe Calea Victoriei. Pentru un statement, mergeti aici.
Productia a fost asigurata de catre Asociatia Ephemair pentru proiectul Art on Display.
Subscribe to:
Posts (Atom)