La o primă vedere, majorările salariului minim
pe economie din 1 ianuarie 2014 și 1 iulie 2014 par să ducă la concluzia că
guvernul este în mod real preocupat de bunăstarea salariaților din România.
Cei 100 RON cumulați de cele două măriri
înseamnă o creștere de 15 %. Într-o țară ca România, în care peste 40 % din
populație trăiește sub pragul de sărăcie, o asemenea schimbare poate fi semnificativă.
În consecință, mulți români își doresc un asemenea pachet salarial.
Totuși, salariul minim din țara noastră rămane
pe penultimul loc din Europa, fiind cu aproximativ 50% mai mic decât în alte
state emergente ale Uniunii Europene, cum ar fi Croația, Polonia și Slovacia.
Dacă îi raportăm la puterea de cumpărare
locală, cei 100 de RON / 22 Euro nu duc decât la o schimbare minoră a
veniturilor. În plus, implicațiile economice ale măririi salariilor cu 100 de
RON par să fie și în favoarea statului, nu numai a cetățenilor.
Angajatorii vor plăti contribuții mai mari. Amenzile
de circulație se vor majora, un punct-amendă fiind 10 % din salariul brut pe
economie. La fel, contribuțiile populației la sistemul de asigurări sociale vor
crește.
Zilierii sunt și ei cuprinși în noua majorare, în
măsura în care aceștia nu vor mai putea fi plătiți cu mai puțin decât salariul
minim pe economie. În cazul lor e de văzut dacă această măsură mărește în mod
real veniturile, sau doar urmărește să impoziteze niște sume care până atunci
funcționau pe piața neagră a muncii.
Pe scurt, această majorare anecdotică pare mai
degrabă o încercare de sporire imediată a contribuțiilor la stat prin efectele
ei implicite, decât o măsură economică substanțială, gândită în folosul populației.
Din salariul minim pe economie nu se poate trăi
în București. O chirie costă minim 100 Euro. Mâncarea pe o lună de zile ajunge și
ea tot acolo. Și banii au fost deja epuizați, fără să calculăm întreținerea,
curentul, sau gazul. Și astea sunt doar două din multele tipuri de cheltuieli
absolut necesare, lăsând în afara discuției sănătatea sau educația. Pentru
cineva care lucrează și locuiește singur, banii pur și simplu nu ajung.
Dincolo de discuția legată de muncă și câștig,
majorările de salarii fac parte și din strategiile deja obișnuite pe care
guvernele din România le adoptă înainte de alegeri. După alegeri urmează
recesiunea, concedierile, sau măririle de prețuri.
Daca legăm interesul exagerat al guvernului
pentru întreținerea impresiei unei false bunăstări de dorința de a avea un
rating bun la alegători, de menținerea și sporirea unei fiscalități excesive, se
poate spune că măririle salariale recente sunt mai degrabă un spectacol
electoral descurajant, decât o reală dovadă de prosperitate, sau de interes
pentru bunăstarea cetățenilor țării.
De fapt, guvernul de stânga duce în continuare
o politică neoliberală: plătește puțin forța de muncă pentru a o putea vinde
ieftin pe piața locală sau internațională.
Privită de pe Calea Victoriei, această discuție
devine și mai acută. Cinismul acelor 22 Euro în plus pare să devină abisal
aici, mai ales că se cuplează cu cinismul inerent al unui anumit tip de bunăstare
urbană.
Singurul lucru care mai rămâne de făcut este
contemplarea venitului minim pe economie ca pe un obiect aproape intangibil și
străin. El e ieșit dintr-o realitate aproape publicitară, în care logica normală
nu funcționează. Fie pentru că în spatele
promisiunilor de prosperitate prezentă sau viitoare se ascunde sărăcia, sau
pentru că pur și simplu suma respectivă pare complet ridicolă pentru cineva
care se bucură într-adevăr de bunăstare.