zece ani / 2011 - 2021

Pana acum am facut un proiect care implica productia unui numar de 100 de interventii in spatiul public. Voiam atunci sa imi dau sansa de a avea o ocupatie oarecare in anii care urmau. Anul trecut, in noiembrie 2009, am ajuns la sfarsitul acelei serii de interventii.



Pentru ca mi-am dat seama pe parcurs ca as vrea sa merg mai departe, m-am eschivat de la promisiunea din statement – prin care spuneam ca urma sa ma opresc la numarul 100 – denumind ultima interventie – orice / oriunde / oricand.



Astfel, imi dadeam ocazia de a continua la nesfarsit. Intre timp, mi-am dat seama ca acest ‘nesfarsit’ trebuie si el organizat cumva. Un prim pas a fost sa incep sa numerotez lucrurile facute dupa numarul o suta, punandu-le in titlu si data la care au fost produse.



Un al doilea pas ar fi sa orientez catre viitor ceea ce urmeaza sa fac si sa organizez, chiar daca sumar, lucrurile care vor veni mai departe. Ideea e simpla – as vrea sa continui sa fac lucruri zece ani de-acum incolo.







Provocari si beneficii



Mi se pare a fi un proiect in sine, in masura in care arta contemporana are un statut cultural si economic marginal in Romania – incat supravietuirea in respectivul domeniu inseamna implicit lipsa de resurse financiare si o oarecare marginalitate.



In al doilea rand exista si pericolul unei anume epuizari a propriului interes, dar si a unor resurse creative. Pe parcurs iti poate pieri cheful si te poti repeta.



Dar exista si beneficii. Va fi mereu ceva de facut si ceva de vazut. Va exista o posibilitate oarecare de evolutie si niste satisfactii posibile ca rezultat al propriului efort.



Si cel mai important – cred ca exista inca o serie infinita de lucruri care se pot invata. Atat la nivel practic, cat si intelectual.







Renuntarea la expozitii



In ultima vreme am acumulat o oarecare experienta in ceea ce priveste expozitiile in tara si chiar in strainatate. Nu pot spune ca am expus prea mult, dar cateva au fost.



Pana acum, atitudinea mea era una de curiozitate si oarecare lacomie dupa asemenea ocazii. Mi se parea ca a face o expozitie poate fi un lucru important in sine. Pe parcurs insa, mi-am dat seama ca uneori situatiile concrete deturneaza si reduc continutul lucrurilor facute, virandu-le uneori intr-o zona a derizoriului.



Fie ca e vorba de probleme de productie, de context, de management sau de PR, am avut senzatia ca unele dintre expozitiile la care am participat pana acum s-au destramat uneori din interior in lipsa unui oarecare profesionalism.



Din asta am tras doua concluzii. Nu ma ajuta cu nimic daca depun un efort prea mare de a identifica si a lua parte la diverse evenimente. Si evenimentele respective nu ma ajuta prea tare in productia de noi lucrari – una dintre motivatiile principale de a face ceea ce fac.



De multe ori galeriile si institutiile locale si internationale expun lucrari pentru a-si mari portofoliul propriu, fara sa remunereze in vreun fel munca artistilor. In acest caz, un truism pare sa fie adevarat - institutiile exploateaza artistii pentru propriul lor profit.



Expozitiile nu fac decat sa valideze de fiecare data ce ai facut deja pe cont propriu. In conditiile astea, de acum incolo am hotarat sa refuz, din principiu, orice propunere de expozitie.



Ma gandesc ca ar fi bine sa accept asemenea ocazii doar in masura in care sunt foarte sigur ca e vorba de ceva serios, in urma unei perioade oarecare de gandire si de cercetare a celor care fac propunerea. De asemenea, un criteriu important va fi si ceea ce primesc de la asemenea 'oportunitati', nu doar ceea ce dau.



Pentru a nu ramane complet izolat – lucru care de altfel nu ma intereseaza – am sa incerc sa imi generez propriul context atunci cand am senzatia ca am ceva de spus.



Daca va fi cazul, imi voi organiza singur expozitiile in spatii mai mult sau mai putin consacrate, in functie de lucrurile pe care vreau sa le arat. Pe de alta parte, am sa continui sa documentez lucrurile pe care le fac, punand marea lor parte pe pagina de blogspot si o selectie mai restransa pe domeniul web.







Renuntarea la banii din activitatea artistica



Eu nu am o cariera, sau o profesie paralela. Pana acum, cei mai multi bani i-am castigat din rezidentele si bursele legate de activitatea artistica. Totusi, in afara unor cazuri fericite in care am beneficiat de sprijin si am putut face exact ceea ce imi doream, au existat si experiente mai putin placute, in care, desi aveam bani, eram constrans sa merg mai departe cu lucruri care ma impovarau.



O alta situatie deranjanta, care are niste efecte destul de negative asupra lucrurilor facute in general – e speranta ca vei castiga bani din obiectele produse. De multe ori aceasta speranta se dovedeste o pierdere de vreme si de energie, care duce la oarecari dezamagiri, accentuand si mai mult un disconfort existential si financiar existent.



Romania nu are o piata de arta si nici un Minister al Culturii interesat sa sustina activitatea artistica actuala. Artistii spera ca banii o sa vina din Vest si privind intr-acolo, pe masura ce asta nu se intampla, isi cam pierd cheful de a mai face ceva. Vorbesc si despre mine aici.



In cazul in care cineva e interesat sa cumpere unele dintre lucrurile pe care le fac, am sa le vand direct beneficiarului, fara intermedierea unei galerii care sa ma reprezinte. Apoi, galeriile comerciale vor fi tratate ca orice alt cumparator. Nu tin sa ofer cuiva sansa de a castiga un comision de 50% dintr-un lucru pentru a carui productie nu depune nici un efort.



In plus, de multe ori artistii pierd in relatia cu galeriile deoarece acestea isi imagineaza ca le-ar face un mare serviciu pentru ca ii accepta. Mai exista si perceptia conform careia artistii sunt un fel de angajati cam prostuti ai galeriilor, de aici pornind o anumita superioritate si un anume dispret pentru acestia. Toate astea duc la anumit comportament care implica nu o colaborare, cat o condescendenta deranjanta fata de cei cu care lucreaza.



Disproportia de putere din aceasta relatie se sprijina pe un paradox. Galeriile private nu ofera de fapt artistilor un venit constant - care ar fi si marea lor promisiune. Ele vehiculeaza valori si obiecte create de altii, la productia carora nu contribuie. In concluzie, galeriile nu ofera mare lucru artistilor, desi isi inchipuie exact contrariul si se si poarta ca atare.



Intr-un fel sau altul, galeriile functioneaza exact ca institutiile fata de artisti: ele exploateaza o resursa locala sau internationala, urmarind propriul castig. Restul e doar discurs (sprijinirea scenei locale, interesul real pentru ceea ce faci, etc) sau mai bine zis vorbarie.



Daca banii vin oricum nu am de gand sa-i refuz, pentru ca am nevoie de ei ca sa merg mai departe cu ceea ce fac deja. Daca nu vin, asta este. Nu mai investesc timpul si putinele resurse pe care le am incercand sa ii obtin.



Cred ca exista si alte surse de castig si cred si ca a astepta sa pice miile de euro din cer pentru lucrurile practic inutile, dar simbolic importante pe care le faci, poate fi o eroare. Mai departe, am sa incerc sa castig bani din educatie, sau din alte activitati.



Astfel voi castiga din nou o oarecare independenta fata de niste servituti un pic prea directe si fata de un contact prea intim cu un mediu profesional care vehiculeaza de multe ori persoane de o calitate umana discutabila.







Stilul de aparat, saracia si amatorismul



Am facut si lucruri simple, dar si lucruri care presupun un efort mai indelungat, migala, selectia materialelor si anume abilitati de productie. Lucrurile de pe blog sunt de multe ori facute repede, cu mijloace putine. Obiectele sunt insa mai temeinic construite.



La un moment dat ma gandeam sa fac doar ceea ce mi se pare ca ar avea sansele cele mai mari de a incorpora ideea cea mai buna, in felul cel mai potrivit, in obiectul cel mai bine lucrat din punct de vedere al productiei si al frumusetii vizuale.



Cu toate astea, mi-am dat seama rapid ca obiectele si ideile mai bine conturate si mai complexe au iesit mereu din lucrurile mici pe care le-am facut inainte. Ramanea atunci optiunea de a pune in anonimat toata munca de productie a unor intuitii imediate care nu duc in mod neaparat cine-stie unde.



Apoi am realizat faptul ca exista ceva si mai important in lucrurile mici si in ideile embrionare, in afara partii de cercetare. E vorba de gratuitatea lor, atat baneasca, dar si ca gest. Obiectele intra mai usor in ideea de truda pentru un profit, de munca intelectuala sau mestesugareasca pentru bani sau recunoastere, de lupta indreptata spre un scop dorit.



Lucrurile mici, prin felul in care arata, prin faptul ca sunt ganduri incomplete, prin afirmatiile lor slabe si fragile, intra mai greu in categoria a ceea ce poate fi vandut rapid, a ceea ce garanteaza un anume statut printre colegii de breasla. Mai mult decat ideile cu o oarecare forta materializate in mod potrivit, lucrurile mici raman niste jocuri ale mele si doar ale mele, tocmai pentru ca par sa ofere mai putin celorlalti si mult mai mult mie.



Astfel am ajuns la concluzia ca pana la urma orice / oriunde / oricand e un cadru potrivit pentru ceea ce fac. Imi ofera posibilitatea de a opera pe mai multe planuri, fara sa ma contrazic. Si apropo de receptare, sau de eventualul public, am sa continui sa fac lucruri care sa poata intra si in categoriile stilului de aparat, dar si ale saraciei de mijloace.



Galeria si muzeul (daca e cazul), vor intelege cu usurinta ceea ce e finisat si pretios in sine.



Cat despre amatorism, il definesc drept acel tip de practica interesat mai degraba de fixarea unor idei care apar spontan, cu ajutorul unor mijloace precare, pornind de la urmarirea unei placeri imediate legata de joc si de exprimarea, in intimitate sau pentru intimitate, a unor adevaruri personale.



E un lucru care inca ma intereseaza foarte mult pentru ca il leg de o anume libertate de a face ce vrei cand vrei, dar si de posibilitatea de a ma simti bine din cand in cand.







Un artist local – rolul asumat constient



Odata ce nu mai alergi dupa expozitii, neavand deja o educatie la una din marile scoli internationale din domeniu si neavand un CV cu expozitii internationale in locuri prestigioase, trebuie sa iti asumi in mod constient un anume rol.



Piata de arta functioneaza ca orice piata – trebuie sa fii mereu la taraba ta si sa-ti vinzi produsul.



In domeniul in care activez, asta inseamna sa fii prezent la vernisaje si in expozitii, sa iti pui lucrarile in targuri internationale, sa te expui la interactiuni sociale mai mult sau mai putin intense, sa cauti febril atentia curatorilor, directorilor de muzeu, sa te prezinti in repetate randuri unor persoane care nu sunt interesate de ceea ce faci, cautand sa le captezi interesul.



Odata ce renunti la un asemenea efort, devii automat un artist local. Asta inseamna in primul rand ca bienalele, expozitiile internationale nu mai sunt de domeniul posibilului, pentru ca nu iti dai silinta sa ajungi la ele.



Ramane in picioare doar activitatea intr-o zona culturala data, care e cat de cat familiarizata cu ceea ce faci si care urmareste, cu oarecare curiozitate, lucrurile noi care apar pe plan local.







Cui ma adresez



Am inceput blogul asta cu convingerea ca e usor sa faci interventii in spatiul public. Ma intereseaza acei oameni care cred si ei ca uneori e important sa spui ceea ce crezi, in fata tuturor. In plus, ma intereseaza acei oameni care se bucura atunci cand fac asta, indiferent de riscuri.



Parerea mea este ca atunci cand lucrurile sunt spuse, pericolele si obstacolele se micsoreaza. Diminunandu-si din dimensiuni, o parte din puterea pe care o aveau asupra noastra se intoarce inapoi la noi.



Un timp am avut impresia ca trebuie sa ajung la cat mai multi oameni. Acum sunt destul de convins ca doar niste indivizi izolati sunt in stare sa opereze niste schimbari. In ei insisi si in context. Lucrul asta se intampla de multe ori pentru ca respectivii au o nevoie, care se formuleaza ca un interes pentru rezolvarea unei probleme.



De multe ori asemenea oameni (isi) ofera solutii pe care le pun in practica.



Nivelul pe care operez eu e unul simbolic si cognitiv. Nu poti schimba lumea si orasul prin interventii in spatiul public, la nivel practic. Dar poti incerca sa schimbi felul in care gandesc oamenii din jur, macar pentru un moment, felul in care se bucura de un oras de multe ori nelinistit si respingator si le poti ridica mereu semne de intrebare.



Asa ca ma adresez celor care sunt dispusi sa faca gesturi mici, prin care sa isi spuna parerea fata de o situatie de fapt de multe ori constrangatoare. Si celor care sunt dispusi sa considere asta o victorie, chiar daca temporara, asupra acestei situatii.







Orasul ca loc de lucru



Scepticismul meu apropo de galerii merge si in sensul cultural. Galeriile sunt o zona limitata si teatrala de actiune. Importanta e reprezentarea ta ca artist in fata colegilor, mai mult decat calitatea lucrarilor. In plus, o camera in care iti inchizi lucrarile in spatele unor ziduri presupune o anumita izolare fata de context pe care ar numi-o sterilizanta si mincinoasa.



E usor sa faci obiecte frumoase si sa le pui inauntru, dar viata se petrece in afara galeriei si mie acolo mi se pare ca ar fi o miza mult mai interesanta.



Asta nu inseamna neaparat ca voi renunta cu totul la ideea de a-mi arata lucrarile intr-un asemenea context, cat ca ma intereseaza mai mult depasirea lui, sau intelegerea lui ca o mica parte dintr-un peisaj urban mai vast. Pentru artisti galeria e centrul si punctul final al activitatii, lucru pe care imi e greu sa-l accept.



Intelectualii se izoleaza in lectura, artistii se ascund in spatele unor picturi si sculpturi, in filme si fotografii. Cu totii fug de viata reala.



De multe ori am simtit o multumire mult mai mare atunci cand trecatorii ocazionali si lipsiti de elementele de limbaj ale artei contemporane m-au intrebat ce fac acolo, pe strada. Si de multe ori au stiut si au inteles si asta inseamna mai mult pentru mine decat privirea unor oameni educati, dar blazati si indiferenti.



Pentru mine Bucurestiul este locul de lucru. Poate si orasele din tara in care ajung din cand in cand. Asta mai ales in masura in care despre Bucuresti si Romania stiu cel mai mult. M-am trezit de vreo cateva ori in spatiile unor orase straine, in care nu intelegeam aproape nimic din ceea ce vedeam in jur. Contradictiile, limbajul strazii si lucrurile importante erau dispuse conform altor reguli si altor istorii.



De aceea, ma intereseaza sa studiez si sa lucrez in orasul in care locuiesc, despre care am cele mai multe lecturi si experiente. Si pe care pot sa il inteleg, in masura in care sunt dispus sa privesc in jur.







Refuzul interviurilor



Am crezut un timp ca presa imi va da ocazia sa ajung la mai multi oameni. Ca imi va oferi un spatiu in care sa spun ce aveam de spus intr-un alt fel – legat mai degraba de convingeri si opinii, mai mult decat de lucrurile facute, care se cer lecturate in alte moduri.



Cu toate astea, am observat mai degraba ca articolele deformeaza orice as avea de spus, chiar banal, despre ceea ce fac. Uneori spectaculosul, scandalosul, sau chiar lipsa de intelegere cea mai flagranta si greu de inteles au barat continuturi de altfel destul de simple si clare.



In afara unor mici exceptii, presa culturala din Romania nu intelege ce e arta contemporana si nici nu e interesata sa depuna vreun efort in acest sens. De aceea, consider ca nici eu nu trebuie sa-mi mai bat capul cu asta.







Renuntarea la 'comunitatea culturala'



In genere, ideea unei activitati artistice e legata de idealism, de emancipare si poate, chiar de dragoste. Fata de noi insine si fata de altii. Am incercat, atat cat am putut sa generez cateva initiative de impartire cu ceilalti a resurselor de care dispuneam, fie ca era vorba de oportunitati profesionale, de bani, de posibilitati de a expune, sau pur si simplu de informatii.



Mi-as fi dorit mult sa pot spune ca fac parte dintr-o comunitate de artisti, care functioneaza si la nivel existential, nu numai simbolic, dupa niste principii. Totusi, in acest moment pot spune doar ca traiesc in preajma unei mici societati – sau a unei mici scene artistice, construita pe temeiuri contractuale.



Ideea de sharing nu e cel mai raspandit lucru, chiar daca exista si cativa care sunt interesati de asta.



Pozitia mea e urmatoarea: nu mai am resursele banesti si nici cele emotionale de a schimba contextul. Incercarile de pana acum s-au manifestat in ceea ce as numi o cheltuiala – refuzand totusi sa o consider o risipa. In momentul in care am ramas fara resurse, colegii mei de breasla nu au generat initiative care sa ma implice si pe mine si implicit sa imi redea o parte din energie.



Singurul nivel la care inca cred ca se poate face un transfer si la care inca am senzatia ca poate functiona un anume comunitarism, sau macar posibilitatea unei anume generozitati, e la nivelul informatiilor.



Am de gand sa continui sa vorbesc despre ceea ce stiu si in acelasi timp, sa particip periodic la prezentari si ateliere, dar si la proiecte educative care sa aduca informatii despre domeniul meu de activitate in universitati, licee si alte medii legate de educatie.







Renuntarea la postura de victima



O parte din activitatea mea artistica a fost axata in jurul unei denuntari, din pozitia victimei, a unor nedreptati pe care simteam ca le-am suferit. In masura in care voi renunta la banii din arta si la expunerea propriei persoane la actiunea unor institutii dotate cu prea putin profesionalism si compasiune umana, am de gand sa renunt si la pozitia celui infrant.







Refuzul conceptualismului si minimalismului sec



In productia de arta contemporana exista deja un mainstream international conceptual si minimalist care nu avanseaza in noi descoperiri, pentru ca a devenit noua academie.



Gesturile estetice hiper-epurate si afirmatiile logice sau lingvistice de nivel eteric au inceput sa plictiseasca, nu numai prin corectitudinea lor, cat mai ales prin statutul lor derivativ fata de lucrari mai bune din anii 60, 70, 80 si asa mai departe.



In acest context, eseul lui Greenberg despre avangarda si kitsch trebuie citit invers – tot ce spune el ca nu e bine cu arta moderna trebuie citit ca potrivit, de recomandat, demn de urmat. Desigur, fara a uita de marii artisti ai celor doua curente, dar fara a merge cu idolatria pana la a-i imita si atat.



Ar fi interesant sa incorporez cat mai mult umor in ceea ce fac si astfel sa ma apropii pe cat posibil de ceea ce s-ar putea numi o arta populara. Admiratia mea pentru cele doua curente este enorma, insa am impresia ca pentru a pastra o oarecare relevanta a efortului creativ respectiv, el trebuie virat catre alte zone.







Scepticismul fata de arta critica pura si dura



Mainstream-ul artei contemporane internationale traieste pe seama unui paradox. Discursul general al teoriei artei, la care se adauga si statement-urile lucrarilor de arta critica este legat de marxism. Eticheta asta e reductiva, dar oricum, ea se refera la o anumita dispozitie intelectuala de stanga, deschisa chestionarii critice a tuturor aspectelor societatii contemporane, la nivel global.



Pe de alta parte, aceeasi arta ‘angajata’, e vanduta la preturi enorme pe pietele de arta internationale. Gestul critic costa, e valoros, poate fi repede schimbat in bani. La un anume nivel (de suprafata), e bine sa fii contra capitalismului, ca sa poti acumula capital.



Nu e vorba numai de capital propriu-zis, adica de bani. Exista si ceea ce se numeste capital cultural – care e castigat cu aceleasi mijloace – fatada critica a unor lucrari.



Gasesc ceva pervers in paradoxul de mai sus. Nu pot spune ca exista pe lumea asta altceva decat realitatea generalizata a capitalului. Dar atitudinea de fronda care poate fi vanduta mi se pare a fi un pic prea previzibila ca sa poata fi interesanta, sustinand de fapt exact mecanismul de schimb pe care spune ca il submineaza, sau pe care il critica.



Din acest punct de vedere, am senzatia ca arta critica ar trebui fie sa-si asume o oarecare modestie apropo de ceea ce este cu adevarat – o marfa culturala si atat, fie sa mearga catre sculptura sociala in sens real, adica sa aiba un impact ‘benefic’ imediat asupra problemelor pe care le ridica.



Pe langa faptul ca uneori se vinde bine, arta critica e de fapt un limbaj al elitei intelectuale rupt de realitatile sociale pe care le pune in discutie, nefiind lecturata de majoritatea populatiei si avand un impact minor asupra realitatii pragmatice.



Evident, rezulta si o eficienta scazuta a artei in solutionarea problemelor pe care le identifica si pe care le transforma in subiecte pentru lucrari.



Mi se pare ca aportul real al artei critice si poate al artei in general e doar unul cognitiv. Asta mai ales in masura in care ideea de sculptura sociala nu e luata in serios si e tratata doar formal, ca un mediu artistic oarecare.



Pornind de la aceasta afirmatie, am senzatia ca scepticismul fata de arta critica poate fi formulat dupa cum urmeaza. Arta critica trebuie sa propuna si solutii practice si sa le materializeze. Sau: arta critica trebuie sa accepte doar sa enunte faptele si atat, cu deplina constiinta a propriilor limite si de ce nu, a propriei futilitati practice.



Fara a-si asuma statutul superior de instanta care judeca lucrurile de la o inaltime situata deasupra nedreptatilor curente, din care si ea face parte, de fapt, asa cum reiese din discutia de mai sus legata de piata artei.



Este un fapt cunoscut ca in ultimii ani s-a consolidat ideea conform careia nu ne putem pozitiona in afara lumii existente pentru a emite de acolo judecati de valoare asupra aspectelor lumii. Cu totii luam parte la toate nedreptatile posibile si suntem responsabili si vinovati pentru ele.



Chiar si arta critica, propunand o analiza lucida si o emancipare dorita a mintii si comportamentului uman, e parte din aceasta lume si trebuie sa isi asume la un nivel mai adanc aceasta conditie.







Importanta artei plastice



Toata lumea pare a-l citi pe Duchamp din prisma urinoarului din 1917. Se uita prea frecvent doua lucruri: seria de obiecte erotice din 1950 si critica lui Beuys la adresa lui Duchamp.



O sa incep cu ultima. Beuys zice: Duchamp nu era decat un agitator dadaist. El nu a vrut decat sa socheze. Nici macar nu a tras pana la capat concluziile propriului act.



Daca un urinoar poate sa apara in galerie, inseamna ca toate urinoarele sunt frumoase.



Daca pana si urinoarele sunt frumoase, inseamna ca totul, de la robineti pana la pietricele e incredibil de frumos, totul e o opera de arta.



Si oamenii. Si orasele.



Si gesturile de pe strada si tot ce poate fi cunoscut si vazut si imaginat vreodata.



Si toti oamenii sunt artisti.



Totusi, critica de arta americana nu a incetat sa il puna pe Duchamp la baza artei conceptuale, sa faca din el un fel de Eminescu al noului mod de a vedea lucrurile.



Au vorbit despre moartea frumusetii (vizuale), despre preeminenta gandirii asupra materiei, interpretand corect, dar exclusiv, doar o singura directie a unei lucrari extrem de ambigue. Ale carei interpretari raman deschise, pentru ca au fost formulate ca deschise. Un ready-made / obiect gasit, care era totusi semnat (cu un alt nume), ca sa dau doar un exemplu.



Au inventat ideea de abject, ca noua descoperire a domeniului esteticii, sau ca descoperire aparuta dupa moartea oricarei estetici. Frumusetea devenise ceva desuet si deranjant. Era un atribut al burgheziei, al minciunilor lirice si al nedreptatilor legate de bani.



In plus, aparitia artei conceptuale a schimbat pentru multa vreme modul de gandire asupra a ceea ce ar putea fi o lucrare de arta. Pictura si sculptura au pierdut in cursa cu arta de idei.



S-a sperat atunci ca lucrarile reduse la nivelul unor propozitii, dematerializate intr-o oarecare masura, vor combate fetisismul si comertul cu arta, pe care unii artisti il gaseau dezgustator. S-a vazut ce s-a intamplat in final. Ideile au fost vandute si ele pe bani buni si piata s-a refacut, mai viguroasa ca niciodata, in jurul noului canon care parea ca va infrange capitalul, pentru totdeauna.



Totusi, arta conceptuala a reusit sa impamanteneasca o prejudecata conform careia materia ar fi secundara ideii. Si ca ideea, poate, la rigoare sa se descurce si fara materie. Lucru de altfel discutabil, nu absolut valabil.



Artistii conceptuali au scris pe hartie ideile lor. Si-au fotografiat actiunile. Materia ramasa in urma productiei lor artistice s-a constituit intr-un corp de lucrari si a dat nastere unei estetici vizuale.



Minimalismul pare sa fie, la o privire mai atenta, un fel de pictura in spatiu. Distanta fata de vechile moduri de a face arta nu e chiar atat de mare. Ideea e mai vizibila, intr-adevar, dar nu exista in vid, fara a fi intrupata in nici un fel.



Frumusetea vizuala, dar si materia cu ajutorul careia devine realitate sunt la fel de importante ca si ideile pe care le intrupeaza, fie ca acestea sunt de natura geometrica sau discursiva.



Revenind la cealalta parte a productiei artistice a lui Duchamp, obiectele erotice produse dupa anii 50, materialitatea lor e evidenta. E vorba de mici sculpturi. Trimitand la membrele corpului uman, ele sunt niste incercari de a reda, cu ajutorul materialelor, trupul. Devine clar ca materia e si pentru el la fel de importanta ca ideea. Si ca lucrurile care ies in final sunt cel putin la fel de uimitoare.



Mergand chiar mai departe, legatura dintre arta plastica (pictura, sculptura) si corpul uman e evidenta mai ales la nivelul contactului dintre mainile celui care face si obiectul produs. Materia primeste urmele mainilor care o modeleaza. Ideea se intrupeaza doar in urma unui contact continuu si directionat, uneori, in moduri savante.



Arta conceptuala si minimalismul pareau sa nege contactul mainilor autorului cu suprafetele. Dar in masura in care cele doua curente s-au epuizat intr-o oarecare masura devenind un manierism, recuperarea acestei atingeri mi se pare importanta.



In ceea ce ma priveste, mi-ar placea in viitor sa ma apropii de peisaj, cu ajutorul picturii. Poate n-am sa uit tot ce-am invatat in timpul interventiilor despre idei, forme si despre problemele orasului. Dar voi incerca sa folosesc mai mult ceea ce as numi, simplu, maiestrie.







Despre continuitate si nu doar despre inovatie



Profesorii de istoria artei din toata lumea vorbesc mereu despre stiluri istorice. Despre perioada cubista, expresionista, despre abstractie si reprezentare, etc. Ceea ce fac ei foarte bine e sa puna o oarecare ordine in niste idei si niste intamplari care nu sunt chiar ordonabile, in ceea ce au ele mai intim.



Se inventeaza stiluri, se curata opere care uneori sunt hibride de adaosuri de alta natura si ies in final niste constructii mentale mai mult sau mai putin cristaline numite fie baroc, fie minimalism si asa mai departe.



Sunt doua probleme cu acest tip de gandire. Prima este ideea ca totul s-a mai facut si nu are nici un rost sa reiei ceea ce a avut loc deja, care porneste dintr-o eroare de optica si handicapeaza multi oameni dotati cu un entuziasm real pentru arta. A doua este ideea ca, in general, curentele din arta sunt separate unele de altele cu niste ziduri mai mici peste care nimeni nu poate trece.



O a treia problema, care se adauga celor de mai sus, ar fi cea a originalitatii absolute a muncii autorului - idee pe care teoria literara a incercat sa o mai tempereze prin ceea ce ei au numit moartea autorului. Concluzia lor a fost ca literatura si prin extensie arta e o enorma conversatie continua, in care cuvintele si imaginile din care e construit discursul apartin simultan tuturor, in masura in care ele sunt folosite de fiecare dupa cum stie mai bine.



O idee sau o imagine e a ta doar pentru ca o folosesti intr-un anumit moment. Se refuza astfel conceptia conform careia o anume idee poate fi generata in mod original si absolut de un singur autor. Scriind sau pictand, acesta se afla oricum in discutie cu toti ceilalti autori din campul cultural prezent si istoric, implicandu-i in mod intim in actul creativ prin lecturile sale si prin actul de a vorbi un limbaj artistic anume.



Daca limba pe care o vorbesti nu-ti apartine, daca unele constructii mentale sunt regurgitate din alte surse, in modul cel mai sincer, atunci pretentia de originalitate absoluta a operei se sprijina pe o limba si pe niste intuitii care nu-ti apartin nici ele. Continuitatea discursului apare atunci mai pregnanta, in detrimentul dialectelor individuale presupuse de opera fiecarui autor.



Refuzand orice aport individului si punand doar sub tutela colectivitatii limbajul (artistic), aceasta teorie reduce, poate printr-o exagerare, importanta muncii individuale si chiar posibilitatea unei inovatii singulare, pana la nivelul minim. Totusi, aceasta perspectiva poate fi o unealta buna pentru a tempera orgoliul nesfarsit al ideii de autor, precum si separarea prea neta pe care aceasta o opereaza fata de campul cultural si fata de limbajul artistic in general.



Pentru a fi un pic mai clar, e mai simplu de spus ca originalitatea unei lucrari e un deziderat, de multe ori bazat pe imprumuturi din alte surse. Astfel, propozitia 'totul s-a facut deja' are si o urmare fireasca. 'Si se va mai face totul, din nou, de mii de ori, pana la sfarsitul lumii.'



Ideea perfectiunii in cultura - asociata cu cea a autorului original, in mod absolut - poate fi tradusa in notiunea un pic mai modesta, dar mai reala, de contributie a cuiva la domeniul culturii.



In mod sigur exista zone mari ale practicii artistice istorice care trebuie sa poarte un nume, care au caracteristici formale si conceptuale similare pana la un anume punct si asa mai departe. Dar se rateaza de prea multe ori faptul ca toate stilurile istorice si toate inovatiile vorbesc de fapt despre continuitatea neintrerupta a unui efort creativ inceput odata cu civilizatia umana.



N-am gasit nici urma a acestui fel de a vedea lucrurile in istoriile de arta scrise de cei numiti academics. Doar in istoriile artei scrise de artisti am gasit altceva. Un bun exemplu sunt Eseurile lui Allan Kaprow. In 2009, o materializare punct cu punct a acestei idei a fost expozitia Infinitum de la Palazzo Fortuny, din Venetia.



Conform acestei optici a continuitatii, rupturile intre diversele modalitati par a fi secundare. Mai importanta e o anume atitudine umana legata de activitatea creativa, care se repeta de fiecare data cand cineva face ceva, fie ca e vorba de pictorul de duminica, sau de artistul din muzeul de arta american.



Inovatia e doar acel moment in care se rupe plictiseala si aspectul previzibil al unei lungi serii de lucrari. Dar asta nu inseamna ca noua imagine, fie mentala sau senzoriala, nu e parte din acelasi continuum al unei munci neintrerupte – individuala, dar si colectiva – legata la nivel fundamental de placere, de joc si de nevoia de a face ceva interesant, mai mult decat de certitudinea absoluta a unui rezultat spectaculos care sa garanteze eternitatea.



Si de multe ori chiar aceasta inovatie e o intoarcere la un model trecut, care, pentru o epoca saturata cu alte limbaje, apare ca un moment de prospetime. Un bun exemplu in acest sens e reintoarcerea la arta primitiva, atat de importanta pentru modernism - acest curent care cel putin la suprafata, afirma ruptura totala de orice traditie precedenta.



Apropo de cele mai sus parerea mea e urmatoarea: artistii interesanti sunt acei oameni ale caror lucrari ma invata ceva. Lucrurile invatate de la ei trebuiesc folosite imediat, in toata amploarea implicatiilor lor.







Post-Scriptum



Vreau sa-mi acord libertatea de a schimba oricand acest statement, precum si libertatea de a renunta oricand la angajamentul de a materializa in vreun fel cele de mai sus. Un set de reguli are in el ceva deranjant – frica de neprevazut. Si poate ca e mai bine sa imi dau sansa unui plan pentru mai departe, dar si a posibilitatii de a-l adapta unor nevoi care apar pe parcurs.







Mircea Nicolae - 01.01.2011